Stimată doamnă, v-aş ruga să-mi spuneţi cum poţi (fără a fi ipocrit) să-l îmbrăţişezi pe cel ce ţi-a ucis copilul, poate violat nevasta şi exemplele pot continua... Potrivit teoriei dvs. de cuantificare a sufletului, rezultă că eu sunt cauza nenorocirilor! (eu mi-am ucis copilul...) N-am scris cu răutate, dar nu pricep!
Eşti invitat să comentezi subiectele abordate în această pagină şi să propui noi teme de discuţie
Foto: iStock
Când este vorba de moartea cuiva nici eu nu pot urma o logică a faptelor care s-au desfăşurat, dar ştiu întotdeauna înăuntrul meu şi am căpătat această senzaţie de încredere, că legile universului sunt cu totul altele decât cele pe care le cunoaştem noi, fiind convinsă că există o explicaţie perfectă. responsabilitate
Sunt multe cărţi scrise pe aceste teme pe care le puteţi citi şi unele dintre ele au chiar o bază ştiinţifică, dar uneori, aşa cum percepeţi şi dvs. mintea umană nu este pregătită încă să accepte fenomenele "stranii" pentru ea, fie ele chiar şi dovedite, din teama de necunoscut. Ceea ce nouă ne pare ca fiind evident negativ ar putea însemna cu totul altceva, chiar pozitiv, la scară universală. Ceea ce vreau să spun este printre altele nu că noi suntem cauza nenorocirilor, aşa cum deseori înţeleg oamenii, ci că suntem responsabili pentru destinul nostru. E o diferenţă enormă. O frază are conotaţie negativă, cealaltă pozitivă, cel puţin din punctul meu de vedere.
Iar dacă vestea că noi dispunem de forţa energetică care ne ajută să ne formăm viitorul poate părea o "nenorocire", aceasta depinde de percepţia fiecăruia. Eu consider acest lucru ca fiind cel mai minunat dar divin şi încerc să mă aliniez pe cât pot, conştient şi lucrând cu mine însămi, la nivelul forţei mele interioare, pe care o consider nepreţuită. Referitor la problemele ridicate de dvs., cred cu tărie în ip