Participantii la un colocviu onomastic inchinat conului Mihai au semnat, animati de o sfinta minie si de o naivitate asijderea, o hirtie de protest, un fel de motiune de cenzura a retrocedarii Casei Alecsandri. Acest demers, extins la nivelul intregii intelectualitati iesene, trebuia facut in urma cu citiva ani, cind, poate, ar fi avut oarece efect. Da: Muzeul Teatrului. Era unic in tara. Doar Teatrul National din Bucuresti avea un fel de expozitie permanenta, de interior, similara numai in ceea ce priveste valorificarea patrimoniului scenic. Institutia de la Iasi era insa organizata dupa rigorile unui muzeu veritabil, intr-o cladire autonoma, ea insasi de patrimoniu: Casa vornicului Alecsandri, cladire masiva, cu zid ca de cetate, impunatoare probabil, intr-un Iasi de secol XVIII, cind a fost inaltata. Si mai avea aceasta casa o calitate: aici s-a nascut si a copilarit cel despre care se poate spune ca a fost figura dominanta a literaturii, politicii si diplomatiei romanesti, vreme de o jumatate de secol: Vasile Alecsandri. Pina la Junimea maioresciana, si chiar in timpurile ei aurorale, Alecsandri a fost figura emblematica a urbei, el deschizind fertile cai de creatie in mai toate domeniile sensibilului. Era, altfel zis, cartea de vizita a Iasilor, gloria lui trecuse fruntariile tarii, mai ales dupa ce primise, la Montpellier, cununa de lauri poetici, pentru Cintecul gintei latine. Prodigioasa lui cariera politica si diplomatica, linga cea lirica si dramaturgica, ii pusese pe frunte aura unei legende vii. Dovada ca intempestivii si rafinatii junimisti, mai tineri, unii, cu citeva zeci de ani, l-au acceptat intre ei, ca suprema pretuire, dar si, in subsidiar, ca o chezasie a propriului lor demers. Alecsandri era marca autentificata, valuta forte. N-o sa insist aici in recenzarea vietii si operei Bardului de la Mircesti, ca nu-i nevoie. Problema e alta: o cultura tin