Răzvan Petrescu Foxtrot XX Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 448 p. O carte tristă, care te face să izbucneşti indecent de des într-un rîs bezmetic, te nelinişteşte. Şi te întrebi dacă nu cumva legăturile propriilor neuroni nu şi-au inversat polii, dacă nu cumva plusul s-a dat miraculos peste cap şi te sabotează, transformat în minus, într-o lume ce pare iremediabil întoarsă cu josul în sus (sau, mă rog, cu susul în jos!). Dar te linişteşte autorul, Răzvan Petrescu, liniştit pare-se, la rîndul său, de Italo Calvino, de la care a aflat că amuzamentul este ceva serios, sau de Radu Cosaşu, cu a sa deviză de a lua totul în tragic şi nimic în serios. Căci altfel cum ar face casă bună disperarea dusă pînă în pragul sinuciderii cu umorul zglobiu ce se iveşte taman cînd tristeţea cosmică era pe cale să te cutremure şi să provoace inundaţii?! Chiar şi cu lecţia învăţată de la maeştri precum Caragiale, Eugen Ionescu ori Cioran, despre rîsul care îi biciuieşte pe ticăloşi, despre comic ca altă faţă a tragicului ori despre vigoarea disperării, nu poţi să nu fii (sur)prins de acest aparent paradoxal amestec ce însufleţeşte întregul scris al lui Răzvan Petrescu, indiferent că în arenă se află poftite şi date jos de pe piedestal politica, literatura, muzica, cinematografia, presa, televiziunea şi tot ceea ce mai înseamnă viaţa noastră de sfîrşit de secol XX şi început de secol XXI. Un stilist desăvîrşit Acest farmec bizar, crud şi în acelaşi timp delicat, pe care ni-l dezvăluie volumul Foxtrot XX, este legat, cred, în primul rînd, de curajul sincerităţii, de autenticitatea trăirilor şi a expresivităţii răsfrîngerii acestora în scris, pentru că disperarea autorului pare una organică, de natură biologică, nu o deformare voluntară de atitudine, un delir literar, deşi Răzvan Petrescu este un stilist desăvîrşit. Scrisul său este unul interior, situat la antipodul „tragi