Praful de puşcă a fost utilizat pentru arme după trecerea unui secol de întrebuinţare în scopuri paşnice. Tunul sau, mai bine zis, strămoşul lui a fost prima armă de război funcţională cu ajutorul prafului de puşcă.
Primele elemente de artilerie au fost construite de poporul chinez la începutul secolului al XII-lea, tunurile fiind descendente ale tuburilor de bambus umplute cu praf de puşcă, utilizate ca aruncătoare de flăcări. Cea mai veche dovadă a existenţei tunurilor constă într-o sculptură din secolul al XII-lea, găsită în provincia chineză Sichuan. Opera înfăţişează o persoană transportând un aruncător de flăcări şi o ghiulea. Cel mai vechi tun păstrat până în zilele noastre datează din anul 1288 şi are un diametru de 2,5 centimetri. Tunurile au ajuns în Europa în secolul al XIII-lea, cel mai probabil aduse din est, pe Drumul Matăsii. Uneori, aceste elemente de artilerie sunt menţionate ca fiind cele mai potrivite arme pentru bătăliile dintre două corăbii, datorită combinaţiei explozive a muniţiei din cărbune cu sulf. Diametrele gurilor de tun primitive nu se potriveau însă aproape niciodată cu cele ale ghiulelelor, astfel încât trebuiau efectuate ajustări cu ajutorul paielor, beţelor de lemn sau a bucăţilor de cârpă, pentru a fixa ghiulelele.
Un secol mai târziu, în timpul războiului de 100 de ani, francezii utilizau primul tun construit în totalitate din fier, denumit şi "pot-de-fer" sau "vasul de fier", datorită formei sale neobişnuite, aspectul său fiind asemănător unei sticle cu gâtul îngust şi corpul bombat. Praful de puşcă era introdus pe la gura tunului cu ajutorul unei săgeţi, asemănătoare celei de arbaletă, îmbrăcată în fier. Pe tun se afla un orificu în formă rotundă prin care trecea un fir care, odată aprins, genera explozia prafului de puşcă şi lansarea ghiulelei. În Anglia, primele tunuri au fost utilizate împotriva