"Fraţi preoţi! Cuvântul lui Wilson, ca o trâmbiţă de Sfânt Arhanghel cu poruncă dumnezeiască zguduind şi trezind, doborând şi ridicând, cu putere irezisti-bilă, străbate lumea întreagă şi întronează pe veci pretutindenea în cuprinsul lumii şi între toate popoarele: democraţia" - Ziarul "Românul", Arad, 18 februarie 1919
Un popular cântec ardelenesc, apărut se pare în tulburările lui 1848, exprima încrederea în ajutorul divin dat românilor. "Căci şi Dumnezeu e-un bun român", repeta refrenul lui argumentul raţiunilor inimii. După logica minţii şi injustiţia fără previzibil sfârşit, doar Dumnezeu putea izbândi. De-ar fi avut şi Cel de Sus tot visuri de român...
Citind istoria, metaforic s-ar putea spune că în iarna lui 1918-1919 Dumnezeu a fost un bun român! Altfel pare cu neputinţă ca dintr-o ţară ciuntită, ce-şi pierduse capitala şi tezaurul în război, să renască România Mare.
DIN RUINA IMPERIILOR
În agonia războiului au sfârşit şi ultimele imperii. Peste ruinele lor s-au configurat tinere state naţionale. Idei romantice precum drepturile istorice, drepturile deosebite meritate de naţionalitatea dominantă, mesianismul naţional ori strategia frontierelor naturale au fost pilonii lor. Exemplar pentru această parte a Europei e cazul României Mari.
La începutul anului 1918, situaţia Regatului României părea catastrofală. O ţară cu capitala plecată, în pribegie, la Iaşi. Un popor ce-şi pierduse tezaurul naţional depozitat, tocmai din motive de siguranţă, la Moscova. Sorţii războiului au tras-o însă la mal. În disputele iscate de temeiul noilor graniţe statale, România a intrat sub semn norocos. Prin aplicarea principiului modern al "autodeterminării naţiunilor", propus de preşedintele american Wilson, era îndreptăţită să aspire la rotunjirea "Principatelor Dunărene" – Moldova şi Ţara Româ
