Cornel Dinu este construit dintr-un aluat fără reţetă. Am început să-l cunosc cu câteva zeci de ani în urmă, dar nici acum, după atât timp, povestea nu s-a terminat. De aceea nu m-aş încumeta să-l reconstruiesc din vorbe. Nici măcar comparaţiile nu mă ajută să-i creionez portretul. Individul reacţionează după o chimie absolut originală în raport cu timpul şi stimulii exteriori, aşa încât doar numele propriu îl poate caracteriza. Cornel Dinu este Cornel Dinu. O construcţie continuă, arhitectură a unui destin capricios.

Riscă şi întreabă-l pe Cornel Dinu cât este ceasul. De va fi grăbit, dacă gândurile îi sunt duse sau dacă ai un ton inexpresiv, nu te vei alege decât cu o privire piezişă sau, cel mult, cu o duioasă înjurătură de mamă. Dacă însă întrebarea ta va declanşa vreun resort nebănuit, atunci te-ai ars. Ia-ţi concediu sau ieşi la pensie pentru a avea timp să asculţi răspunsul. Cam acesta-i omul şi astfel se petrece. Chinuit între salutul scurt al înjurăturii binemeritate şi şueta care-i oxigenează existenţa. Într-o astfel de cumpănă şi-a petrecut Cornel Dinu ultimii ani. Adică din momentul în care, de bună voie şi nesilit de nimeni, s-a hotărât să împrumute numele său unor coperte de carte. În noiembrie 2007 a apărut volumul "Zâmbind din iarbă". La un an distanţă, în prezentul noiembrie 2008, a apărut cel de-al doilea volum care, pentru identificare, poartă şi el un titlu: "Jucând cu destinul". Nu m-am încumetat să-l construiesc pe Cornel Dinu din vorbe. Rămân departe şi de tentaţia cronicii de carte. Meserie pretenţioasă pe care nu mi-o asum. Rămân ceea ce sunt de fapt, cititor pe cont propriu. Din această postură mă declar admirator al lui Cornel Dinu. Deşi cărţile sale se vor a respecta reţeta romanului autobiografic, ele depăşesc limitele autorului-personaj. Cornel Dinu, mereu un revoltat fără cusur, a avut privilegiul de a frecventa