Prima mea întâlnire cu Malaysia a avut loc demult, în copilărie. O după-amiază de vară, o vacanţă la bunici şi bucuria copiilor, în drumul prăfuit: venise în sat caravana cinematografică. Era primul film pe care aveam să-l văd în sala de clasă a şcolii rurale în care, cândva, învăţase şi tatăl meu. Stam înghesuiţi, copii şi adulţi, urmărind cu sufletul la gură aventurile lui Sandokan.

Tigrul Malaysiei. Cu capul înfăşurat în turbanul lui portocaliu, îmbrăcat în hainele tradiţionale, cu picioarele goale, alerga prin păduri, se lupta cu prăduitorii soldaţi englezi, se bătea parte-n parte cu tigrii... Mi-au rămas, până târziu, întipărite în memorie, câteva ceva scene şi-o frântură de cântec: "Sandokan, Sandokaaan... Tigrul Mala-y-si-ei!". Un pian plutind pe ape... O scenă colosală, în care omul-tigru şi tigrul-fiară se privesc în ochi şi decid să se lase unul pe altul să scape din strânsoare... Sau momentul în care el, rănit, îşi revine din leşin în casa ei, care nu era alta decât fiica guvernatorului englez... Ce ironie a sorţii! Eroul malaysian, el însuşi prinţ, un fel de Robin Hood al Asiei extreme, se îndrăgosteşte de fiica aceluia care i-a urgisit neamul. Multă vreme nu am trăit decât cu farmecul acestei poveşti romantice, pe care o consideram mult mai puternică, mai emoţionantă, decât toate celelalte din istoria Europei. Şi, aşa a fost să fie, câteva veri la rând am tot revăzut filmul, din ce în ce mai scurt, căci mereu banda se rupea, operatorul oprea rola şi-o... repara, rupând încă două-trei secvenţe de film. Într-o zi, în colbul de lângă uşa sălii de clasă-cinematograf, am descoperit câţiva centimetri din peliculă. Era o scenă simplă: el şi ea, în camera lui din reşedinţa guvernatorului. El, înfăşurat în bandaje. Ea, turnându-i ceai... Aceeaşi imagine, cu diferenţe minuscule. Opt cadre pe care le priveam înălţând spre soare pelicula cu un colţ