Mircea MIHĂIEŞ Metafizica detectivului Marlowe Editura Polirom, Iaşi, 2008, 560 p. Se tot discută şi pe la noi, de ceva vreme, despre „democratizarea“ genurilor literare şi despre oportunitatea unor studii dedicate „paraliteraturii“, policier-ului bunăoară, unii deplîngînd, pe bună dreptate, precaritatea producţiei de gen autohtone şi mărturisind – ca Nicolae Manolescu în recenta-i Istorie critică a literaturii române – că nu-şi pot explica un atare deficit. Să fie vorba de prejudecata „minoratului“ şi de teama scriitorului român de a nu-i cădea pradă? Să fie vorba de timorarea indusă de voga experimentalismului prozastic manifestată decalat la noi şi prelungită „peste marginile iertate“? Sau, nu cumva, dacă discutăm despre perioada postbelică, e vorba şi despre dificultatea de a aborda, în deplină libertate a imaginaţiei şi a condeiului, într-un climat de încorsetare ideologică, formula prozei poliţiste sau SF? Explicaţii există şi ar putea ocupa spaţiul unei cărţi întregi. Cert e că avem, în literatura română, un roman excepţional care deconstruieşte mecanismele textului poliţist (mă refer, evident, la Femeia în roşu, romanul trioului Nedelciu-Babeţi-Mihăieş), fără să avem măcar o capodoperă (una singură!) a genului. Aşa că acela care şi-ar pune în gînd să scrie – mînat de un interes autentic pentru subiect sau doar de un oarecare snobism academic – o istorie a prozei poliţiste româneşti sau fie şi numai o monografie de autor s-ar găsi în faţa unui material prea puţin spectaculos. (Cu situaţia aceasta un pic deconcertantă se va fi confruntat şi Daniela Zeca, autoarea unui studiu documentat, sistematic şi foarte bine scris, vizînd poetica romanului poliţist clasic, Melonul domnului comisar, Editura Curtea Veche, 2005, carte în care, desigur, materialul cel mai elocvent nu e recoltat de pe teren românesc...) Metafizica detectivului Marlowe pune în discuţie leg