Forrest Gump (1994), filmul lui Robert Zemeckis (regizor, printre altele, al filmelor Romancing the Stone –1984, Who Framed Roger Rabbit – 1988, Back to the Future, II, III – 1989 şi 1990, Contact – 1997, The Polar Express – 2004), începe cu un fulg, alb, care se plimbă peste toate şi sfîrşeşte în cartea lui Forrest (Tom Hanks). Cartea are drept primă pagină o ilustraţie cu cer albastru-senin vîrstat de nori, similar celui adevărat, pe fundalul căruia zboară la început. Faptul că eroul prinde fulgul (fără să facă vreun efort, acesta îi pică drept în mînă…) şi că îl aşază, cuminte, în cutiuţa lui pare să fie un gest de stăpînire a destinului, deşi, pe parcursul întregului film, ai senzaţia că destinul este cel ce îl stăpîneşte pe Forrest, semiidiotul cu IQ 75, care trăieşte momente esenţiale ale istoriei americane… Forrest apucă de-a dreptul fulgul: e un gest direct, diferit de cel al lui Ricky Fitts din American Beauty, care doar imortalizează într-un film zborul, asemănător, al unei pungi de plastic albe, cel mai frumos lucru de pe lume… Numai că, pînă şi între fulg şi pungă e o diferenţă considerabilă: cel dintîi e natural, cea de-a doua, produsă de oameni... Numai Forrest Gump, inocentul pînă în pînzele albe, posesorul unei moralităţi solide, fără pată, poate căpăta o ofrandă a naturii; Ricky Fitts, şi el inocent, dar, totuşi, vînzător şi consumator de droguri, şi voyeur, nu este decît surogatul acestuia. De altfel, Forrest Gump este eroul care rezistă societăţii americane, cu toate schimbările şi şocurile ei, din anii ’50 pînă în anii ’80. Nu numai că rezistă, dar este şi apreciat, valorizat de aceasta: devine, ce-i drept, fără să-şi dorească, un erou. Forrest împlineşte, fără să vrea, „visul american“ pe care personajele din American Beauty sau din Falling Down îl ratează, îl contestă şi ajung să-l urască, simţindu-i inconsistenţa. Forrest nu poate să-şi