In al doilea an de studentie (sunt aproape 40 de atunci), gandeam sa debutez in critica literara. In critica poeziei, indeosebi. Voiam sa-mi incep ucenicia la revista Luceafarul. M-am prezentat intr-o dupa-amiaza la redactie, in somptuoasa cladire de pe bulevardul Ana Ipatescu. M-a primit, foarte emotionant pentru mine, imberbul care eram, o doamna redactor. Mi-a citit cele trei texte, le-a comentat favorabil, dar...
Cu o franchete care ulterior mi-a prins bine, mi-a spus ca nu voi putea publica notele respective: doi dintre autorii despre care scrisesem erau interzisi in redactie. Nici macar numele lor nu puteau fi amintite.
Mi-a aratat, cu un gest larg, sub cristalurile birourilor din odaie, liste cu autori care nu aveau dreptul sa fie publicati sau macar pomeniti in paginile revistei. Mi-a mai precizat ca nici tinerii, daca nu au recomandari, nu sunt tipariti. Am observat pe listele respective colegi de-ai mei de facultate.
Am plecat de-acolo hotarat sa ma las de critica. Si, intr-un tarziu, am ajuns prozator.
Am retinut inca de atunci ca, pana in taramul deplinei libertati care este literatura, arbitrarul si bunul-plac pot schimba si chiar sfarama destine de autori.
Traim dihotomic. Nu numai in plan literar, unde diverse ciocniri, infruntari, raci si ranchiune perpetuate peste ani si generatii au vlaguit atat de multi creatori, opere, drumuri literare.
Tara toata insasi se confrunta de zeci si zeci de ani cu o perdanta impartire dupa fel si fel de liste si de tabere.
Literar vorbind, dezbinarea scriitoriceasca nu face decat sa secatuiasca si mai mult sevele creatiei. Ne pierdem in raci marunte, minunandu-ne de ce nu oferim inca Europei opere cu adevarat memorabile, datatoare de seama dupa sufletul nostru. Cand sufletul ni-i ravasit, dezbinat...
Dar Biblioteca, in marea ei generozitate, aduna si pastreaza risipa.
