Odată cu trecerea de la naţional-comunismul ceauşist la postcomunismul iliescian, schimbarea zilei naţionale din 23 august în 1 decembrie a marcat îmbrăţişarea unei concepţii etnice a statului român, confirmată şi de constituţiile postdecembriste. Legea fundamentală a statului român stipulează că „suveranitatea naţională aparţine poporului român“ (art. 2.1.), în timp ce fundamentul statului îl reprezintă „unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi“ (art. 4.1.). În schimb, „măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale – acestea nefăcînd parte din poporul român, lor nu le aparţine suveranitatea naţională şn.m.ţ – trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români“1. Dacă Ceauşescu visa o naţiune socialistă, unitară şi uniformă deopotrivă, Constituţia României pare că (re)instituie visul în care statul român aparţine naţiunii române (naţiunea etnică, iar nu cea civică), minorităţile (conlocuitoare, naţionale sau cum vreţi să le numiţi) trebuind să se conformeze unei stări de fapt în care memoria lor istorică are mai puţină însemnătate decît memoria majorităţii. Sau, cu alte cuvinte, democraţia înţeleasă exclusiv ca mijloc de afirmare a voinţei majorităţii. Memoria românească a zilei de 1 decembrie poate fi şi ea inclusă în aceeaşi paradigmă. Recenta afirmaţie a lui Markó Béla, conform căreia acea „întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie“ (referinţa este la ziua de 1 decembrie), a reprezentat, fără doar şi poate, o declaraţie politică menită a atrage anumiţi alegători maghiari, dar, dincolo de mesajul strict electoral şi de radicalitatea deranjantă pentru comunitatea română, ea face trimitere la excluderea unei importante părţi a cetăţenilor statului român de la sărbătoarea naţională.