Au fost odată ca niciodată mulţi bani. Ca fraţii lor, erau obsesiv de reali şi alunecos de ideali; de basm, ei nu prea existau, dar se numeau credit (un soi de credo, cum a reieşit la cercetări). Creditul e şi promisiune, şi vinovăţie, iar cînd prima s-a umflat prea mult, s-a tăiat ochiul dracului ca în Cîinele andaluz al lui Buñuel/Dalí: adică s-a spart buba (the bubble burst), basmul s-a scurs din realitate în neant şi am rămas şi fără credit, şi cu banii luaţi. Asta se numeşte criză financiară şi istoria ei parcă seamănă cu aceea a primului război mondial, care s-a născut dintr-un senin întunecat şi s-a încheiat cînd Germania a cîştigat (militar) pierzînd (economic). Ca şi atunci, începutul e aiuritor, sfîrşitul şi mai şi, iar conţinutul – un declin continuu. Atunci a murit Europa veche şi, cu ea, Europa; acum, se pare, trecem de la Global 1 la Global 2. Atmosfera e înnegurată şi ziua de mîine – mai proastă decît cea de ieri: acestea sînt ingredientele cocktailului vremii. Dar vestea proastă nu e că Ei (stăpînii din umbră, conspiratorii americani, masoni, templari sau nucleari) ne-ar fi orchestrat toată această harababură; vestea cu adevărat proastă e că nu au făcut-o. Criza îi e pusă în cîrcă sistemului. Şi cum nu se ştie bine cine e dumnealui, sistemul, mai bine să ne înspăimîntăm decît să rămînem ignoranţi. Aşa se naşte suspiciunea că statul – care prelungeşte starea de urgenţă într-una de asediu, care preia datoriile băncilor, care îşi pune monetăriile să imprime miliarde cu acoperire nu în aur, ci în viitor – va redeveni autoritar (iar în Europa estică, iarăşi împinsă în spatele Cortinei de Fiere a banilor, spectrul egalităţii săracilor e greu de uitat: doar moştenirea lui Marx fusese împărţită între Occident, beneficiar al Capitalului, şi un Orient manifest copleşit de un comunism al cărui spectru ar hălădui şi azi căutînd să se închege sub o nouă ma