Sunt amandoi* foarte pamanteni. Stapani peste un popor voios de fiare. N-au nicio legatura cu divinitatea. Deci n-au niciun Dumnezeu. Nu sunt loviti de epifanii cu sfestanie. Refuza sa contribuie la marile concepte cosmogonice. Ei au randuiala lor. Nu-si exhiba ca la piata damnarile sau frustrarile de care sufera clar. Nu iau in piept sisteme filosofice atinse de anxietate (desi ar fi legitimati!). N-au cadru de nadejde in care sa fie varati cu anasana. Nu-si duc rufele la spalat in public. Sunt timizi, in ciuda orgoliului senin, discreti, cu toate ca le place sa fie strigati, imateriali, ba ea este chiar transparenta (te si intrebi de unde atata putere a pastei strivite pe panza!). Si, cu toate acestea, fiecare dintre ei are in parte o forta ce sperie. Diavoleasca. Strivitoare. Dictatoriala. Iar, cand sunt adusi unul langa altul, intr-o aluzie androgina si complementara, ca acum, la Curtea Veche, cei doi sunt devastatori. Sunt in stare sa strice vremea. Si timpurile.

Pe masa de disectie a logicului, Ecaterina Vrana pune mesaje simple. Retorica lor insa este arie si recitativ din "simt enorm si vaz monstruos" (de unde si o ironie crunta a discursului sau!). De pilda, Drum spre farmacie. Cum de au loc tot felul de bizarerii acolo, de unde vulvoanele negre de nori apocaliptici, de ce puisorii aduna de pe jos seminte invizibile si o pisica neagra inmulteste doua numere cu patru cifre; sau e bine ca un iepure sa se impreuneze cu un prezervativ ori ca autorul sa faca tot felul de calcule aritmetice si sa conchida "Am gresit total" (atentie, "total", nu "totalul"!)? Se poate. Daca acestea sunt intelese ca o terapie la disproportia tragica a lumii in care traim. O lume ce spanzura normalul de craca visului. Sau pantoful galben uitat sub o masa La Muzeu, in care s-a cuibarit un pui. Sau spitalul a carui singura imagine este floarea din glastra, aflata in camera de