Uimitor cât de repede se schimbă atitudinile şi direcţiile publice, aproape fără să ne dăm seama. Cu nici o săptămână în urmă, PSD şi PNL repetau la nesfârşit că preşedintele Băsescu va fi obligat să accepte o înţelegere parlamentară între cele două partide, în jurul unui prim-ministru numit de ele şi neagreat de preşedinte. Ba chiar, Dan Voiculescu şi Viorel Hrebenciuc ameninţau direct cu o nouă suspendare. În viziunea liberalilor şi a pesediştilor, dreptul preşedintelui de a desemna un prim-ministru era echivalent cu o simplă semnătură: el urma să contrasemneze ceea ce nişte partide care împreună ar fi depăşit 50% i-ar fi propus. Această poziţie nu era bazată pe textul constituţional, care e limpede: preşedintele desemnează premierul după consultări. Acum, la trei zile de la alegeri, parcă această dezbatere nu ar fi existat niciodată. Un ziar titrează că „Greii PSD au făcut o pasiune nebună pentru PD-L“. Nici măcar creierele înfierbântate care se adună seara la Antena 3 nu mai susţin că Băsescu trebuie suspendat dacă nu acceptă decizia PSD + PNL. Show-ul făcut de Mircea Geoană în seara alegerilor, asumându-şi victoria de parcă era Obama, a fost menit să prelungească această stare psihologică: am câştigat, dacă Băsescu nu ne dă guvernul, atunci se opune voinţei poporului. Schema a eşuat după ce sondajele făcute în ziua alegerilor s-au dovedit false. Am fost aproape de a proclama sondajele drept substitut al alegerilor. Dezbaterile de la televiziuni au fost aproape să ne convingă că nu mai merită să numărăm voturile: puteam face guvernul după sondaje.

Privind în urmă, dezbaterea despre dreptul (sau inexistenţa sa) preşedintelui de a numi un prim-ministru la alegerea sa pare absurdă. Şi mai absurd este modul cum a încetat brusc. Ce s-a schimbat, de fapt? Nimic. PSD tot poate face o majoritate parlamentară cu PNL. Argumentul lor are aceeaşi valabilitate (câtă are)