Un tanc m-a intrebat care-i diferenta dintre curaj si tupeu. Asa cum cizmarul n-are ce incalta, iar popa n-are credinta, eu m-am trezit fara cuvinte. Pentru ca problema era mult mai complicata decat daca ar fi venit din partea dumneavoastra, cititori ai unei publicatii de cultura, care nu aveti un vocabular de doar 1.000 de cuvinte.
Asa ca am tacut un pic, dupa care i-am spus cu "vorbele mele": tupeul e ceva ce te ajuta ca, dupa ce ai dat doi fraieri la o parte ca sa ajungi la ce crezi ca-ti doresti, sa mai dai de-a berbeleacul inca doi, asa, pentru ca stii ca poti. Cat despre curaj, el se manifesta cand unul dintre fraieri, desi stie ca l-ai tavalit rau de tot, se ridica si lupta mai departe. Si asta nu ca sa-si recupereze locul. Ci pentru un principiu. Iar principiile, se stie, sunt in general doar niste fraze rostite raspicat la o bere.
Nu numai ca pustiul m-a privit ciudat, dar parintii lui nu o mai lasa nici macar pe fiica mea sa se apropie de el in parc...
Pe mine insa m-a starnit intr-atata analiza acestei dihotomii, incat am inceput sa ma gandesc la definitii mai bune. Definitiile nu sunt insa specialitatea mea, eu fiind convins ca vine apa si le ia. Si ca fac pe urma altii... altele mai mari si mai frumoase.
A trebuit totusi sa-mi adun tot curajul pentru a cauta un exemplu al acestei virtuti care sa fie mai presus de orice dubiu. Desi sunt pasionat de istorie (sau poate tocmai de-aia), nu consider ca exista macar un luptator emblematic care sa fie exemplul perfect de curaj: cei mai multi aveau un mobil palpabil pentru care luptau sau se aflau fata in fata cu doua feluri de moarte si-l alegeau pe cel mai demn. Si martirii religiilor pot fi pusi la indoiala, pentru ca ei credeau intr-o promisiune, viata vesnica de dupa moarte, care-i facea de exemplu pe daci sa sara in sulite de mai mare dragul.
Si atunci mi-am adus aminte
