"Cel mai greu chin în iad este că nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun", spunea un sfânt părinte. Dar cum lumea în care trăim este doar o anticameră a iadului, chinul e abia la început şi, în acest stadiu, îl numim plăcere.
George Banu caută prin această carte să descifreze atitudinile celui privit din spate, încadrând cât mai precis situaţia. De aceea apelează la pictură şi teatru. Are nevoie de ramă şi de spaţiul finit al scenei pentru a delimita zona de interes. Ficţiunea necesită un zid împrejmuitor pentru a o surprinde, altfel putând să scape, să treacă asemenea unei clipe de graţie.
Arta plastică, dar şi cea a spectacolului se dovedesc, citind această carte, a fi avut tot timpul o privire obstinată asupra neputinţei de a vedea oglinda sufletului, adică faţa omului. Privitorului, ca şi spectatorului, îi rămâne mereu posibilitatea reversului: spatele oamenilor, când nu le este întors definitiv, e un mister ce aşteaptă dezvăluirea.
Ipostazele plecării, despărţirii, revoltei sau retragerii din lume sunt tot atâtea fotograme cu care debutează singurătatea. Istoria care poate fi citită pe un chip, odată întoarsă ca o ultimă pagină de carte, lasă loc fabulaţiei - satisfacţie sigură nevoii de a explica. Muţenia devine interval care ascunde chiar şi cuvintele nerostite. Aşa începe uitarea.
Fiecare rând scris de George Banu este o delectare. Lectura devine o degustare pe care vrei s-o prelungeşti pentru a simţi toate nuanţele plăcerii. Nu ai fi gândit că tema ,spatele omului" poate avea atâtea să-ţi dezvăluie. Tot aşa ne minunăm, trecând cu rutină pentru a mia oară printr-un loc, când descoperim că, de fapt, traversăm o cale regală: oameni fabuloşi, arbori semeţi, cer înalt şi, la tot pasul, o minune. George Banu are darul de a culege fapte aparent discrete, pentru a le ridica a