Oricat am fi de nemilosi cu noi insine - priviti o clipa masacrul mediatic intern -, ramanem sensibili la imaginea noastra internationala. E foarte greu sa ne toleram intreolalta: totul e improvizatie si judecata sumara.
Preluam calomnii, colportam barfe infame, ne multumim cu rumoarea de culoar, dar cum ne insulta altii, generalizand clisee nefavorabile, simtim iarasi ca alcatuim un singur corp. Ne doare tot ce ne priveste colectiv, ca societate. Iata de ce sunt atat de bune criticile din afara: doar ele ne mai unesc in punctul de lumina al binelui comun.
Evident ca o catastrofa reala n-ar fi de dorit. Sper totusi ca solidaritatea dintre romani e inca posibila, chiar daca proasta intelegere a democratiei si razbunarea individualismului postcomunist i-au compromis vitalitatea si dreptul la o expresie publica adecvata. Poate ca nu trebuie sa ajungem la o adevarata ananghie pentru a pricepe ca ingaduinta reciproca, ajutorarea interumana si implicarea in soarta comunitatii masoara civilizatia unui popor si ii asigura viitorul.
Am facut un ocol introductiv pentru a lauda aici o recenta carte-album: Roumanie, reminiscences, de Liliana Nadiu, aparuta la Ed. Michalon, Paris, 2008, cu o prefata de Nicolae Manolescu. Eleganta editiei se reazema pe fotografii alb-negru, optiune rafinata, care traduce reportajul in poezie si acorda contururilor o discreta aura de mister. La prima vedere, aceasta colectie de reminiscente premoderne vexeaza. Cartea e plina cu imagini rurale, bisericute, maici cu matura in mana pe prispe monahale, tarani, interioare modeste, scene de seceris, in contexte deloc bucolice. Maini aspre, fete austere, ambiante contrastante, cu lumini si umbre subliniate patetic... Reflexul prim e acela de a spune: de ce inca o selectie masochista despre o Romanie mitologizata in propria retardare istorica? Numai ca tonul face muzica, iar obie