Prima oara l-am vazut intr-un tablou mare, care acoperea aproape jumatate din peretele unei incaperi in care ajungeam cam de doua ori pe saptamana, dusa de mana de mama, care isi vizita sora mai mare.
Era imbracat intr-o haina albastra, sidefie, avea doua aripi care se ridicau putin deasupra capului si-i ajungeau pana aproape de pamant. Erau niste aripi prea mari pentru statura lui firava, dar poate ca impresia asta era data de faptul ca pareau desfacute de-un vantulet usor. Una din ele avea chiar la partea din jos, aceea care aproape atingea pamantul, doua pene mai lungi, usor zburlite, care atarnau de-o parte si alta, ca si cum ar fi fost doua pene de ceas, care aratau cam sase si douazeci, daca ma gandesc la ceasul mare de carton pe care tocmai invatam atunci orele, jumatatile si sferturile.
El statea in spatele unor copii care treceau o punte alunecoasa peste o apa involburata. Tinea deasupra lor mainile, ca si cum ar fi fost gata pregatit sa-i prinda daca ar fi alunecat. Cred ca aceia trebuie sa fi fost niste copii tare cuminti si tare fericiti, daca Ingerul statea in spatele lor sa-i ajute. Cel putin asa mi-a spus Mama si n-aveam decat sa cred vorbele ei. Asa ca din ziua aceea, in care am vazut prima oara un inger, mi-am propus sa fiu si eu tare ascultatoare, pentru ca si in spatele meu sa mearga Ingerul macar o data, imbracat in haina aceea sclipitoare si cu parul curgandu-i in inele aurii pana la pamant.
Au trecut anii. Am uitat de Ingerul cu haina albastra. Am uitat, de fapt, de orice inger, purtata in lume de trufia tineretii. Dar s-a intamplat ca l-am simtit pentru a doua oara, neasteptat de greu. A fost intr-o seara de decembrie, in care primul meu copil m-a intrebat daca pietrele viseaza. N-am mai apucat sa-i raspund la aceasta intrebare, ultima pe care a mai pus-o in lumea aceasta, dar m-am uitat, imbatranita pe veci, la ceas, si p
