SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Şeful echipei de fierari-betonişti e un dur. Toţi îi zic Animalul, fiindcă are o musculatură de taur şi o privire rea, de prădător la pândă. Inşii primitivi ca el obişnuiesc să-i ia la ochi din prima zi pe slăbănogi şi pe bolnăvicioşi, nu contează că-s harnici sau leneşi. Dacă n-ar face-o, muncitorii l-ar urî şi chiar s-ar revolta, dar aşa, îşi bat şi ei joc de nea Gelu şi de problemele lui cu rinichii. Le e frică de Animal, de izbucnirile lui turbate şi caută să-i intre într-un fel sau altul pe sub piele.
Luni dimineaţă însă, spre mirarea echipei, Animalul îl ia pe nea Gelu deoparte şi-i zice cu blândeţe: "Bre, aud că iar ai scos nişte pietre şi că eşti terminat. Du-te acasă, ce mama naibii. Oameni suntem! Cu pietrele astea la rărunchi nu te joci!".
S-a petrecut o minune, spun oamenii. Oare ce-o fi cu Animalul de-l acoperă până şi la plăţi pe nea Gelu? Explicaţia e simplă: Animalul a aflat că are şi el un rinichi plin cu nişte uraţi mari ca fasolea. Prima criză a avut-o după o beţie şi de atunci îl tot taie o durere în şale de-i vine să se caţere pe pereţi. Bre nea Gelule, îl întreabă el şoptit pe slăbănogul cu ochii traşi şi faţa ca varul, matale ce ai, uraţi sau oxalaţi? Uraţi, ca dumneata, răspunde muncitorul. Şi pe Animal îl străbate pentru prima oară în viaţă un sentiment de solidaritate cu cei suferinzi şi obosiţi.
Marţea, Animalul pune umărul la un transport de fier şi simte brusc o gheară în piept. Se uită o vreme în gol, ca vita dusă la tăiat şi, până să-şi dea seama ai lui că trebuie să cheme salvarea, dă ochii peste cap şi caută parcă după ajutor spre nea Gelu. Numai că, de data asta, necazul nu e de la rinichi, ci de la un preinfarct. Când revine după o săptămână pe şantier, stă ore întregi la discuţii cu doamna de la resurse umane, pe care din proastă şi din dobitoacă n-
