DINCOLO DE TIMP ● Sergentul Alifantis Nicu. Soldatul Mitran Aurel. Cei doi protagonişti ai poveştii "O mie şi una de nebunii".
S-au nimerit la aceeaşi unitate militară, la Buzău. Soldatul Mitran a fost trimis să cureţe staţia de emisie-recepţie a lui Alifantis. "A văzut cât sunt de aplicat asupra subiectului – îşi aminteşte astăzi Aurel Mitran. La vremea aceea, prin 1974, eu făceam parte din ultima generaţie de bărbaţi care nu reuşiseră, până la 18 ani, să afle de la părinţii lor cum se spală pe jos. Nicu m-a întrebat ce-i cu mine, i-am spus în câteva cuvinte ce era de zis. A doua oară m-a chemat el să fac curăţenie. A zis să las cârpa jos şi să-i spun ce muzică îmi place. Am discutat mult şi m-a învăţat cum se scoate bruiajul din transmisii. Ascultam împreună Europa Liberă... O doamnă mi-a spus odată că singurul lucru la care nouă, bărbaţilor, ne foloseşte armata este faptul că avem ce să povestim toată viaţa! Ar fi multe de povestit, căci amintirile sunt foarte multe..."
FISE. Inevitabil, armata s-a terminat după un an şi patru luni, după care Nicu şi Aurel au devenit, cum era de altfel de aşteptat, oameni maturi. "Oh, da! Am căpătat un lucru pe care o parte dintre bărbaţi îl mai caută şi astăzi: maturitatea!", spune râzând Mitran.
"Nicu stătea încă la Brăila cu părinţii lui. Ne scriam, căci atunci funcţiona Poşta. Acum avem altfel de poştă, mult mai digitală. Înainte, dacă aveam o monedă de 50 de bani, reuşeam, după mai multe încercări, să-l sun pe Nicu. Aparatul înghiţea banii. Şi-i spuneam: «Nicule, ne vedem la Universitate, la ceas, la ora cutare». Culmea, lumea şi venea atunci!" Fiecare şi-a cheltuit monedele vieţii după cum a crezut de cuviinţă. În 1979, surpriză monumentală! S-au regăsit şi erau amândoi neschimbaţi în esenţă. "Vicisitudinile vieţii îşi puseseră deja amprenta. Sergentul Alifantis era