Alegând calea alianţei cu PD-L, noi am pierdut fără luptă, i-am recunoscut preşedintelui dreptul de a fi şmecher şi de a interpreta Constituţia abuziv, în interes personal. I-am dat, de fapt, un vot de încredere, în condiţiile în care la alegeri el primise un vot de Neîncredere, doar 33% din alegători votând pentru partidul său.

Spre deosebire de alegătorul obişnuit, omul politic trebuie să voteze de mai multe ori, adesea chiar în interiorul propriului partid. Luni a avut loc, la PSD, un astfel de vot. Se punea problema unor alianţe pentru viitorul imediat şi eu am optat pentru PNL. În cele ce urmează vreau să-mi explic opţiunea. Nu e vorba despre o justificare, motivele mele desenează o anumită hartă politică a momentului, care poate fi interesantă pentru cei care privesc atent actualitatea.

În primul rând, trebuie să fac o precizare. PSD avea două opţiuni: la guvernare cu PD-L sau la guvernare cu PNL. S-a vorbit de multe ori despre opţiunea "în opoziţie, alături de PNL". O asemenea poziţie este, înainte de toate, absurdă din punct de vedere constituţional şi politic. Cele două partide formează o majoritate, au cam 55% din Parlament. Un alt guvern decât al lor ar fi, inevitabil, minoritar. Dacă ele sunt în opoziţie, cine să sprijine guvernul minoritar?

Singura piedică în calea unei guvernări cu PNL-ul era adversitatea lui Traian Băsescu. Preşedintele nu ar fi desemnat uşor un premier al acestei alianţe. Nu intru în marea polemică a ultimelor luni, referitoare la felul în care şeful statului desemnează premierii. Mi-am exprimat punctul de vedere. Găsiţi, de altfel, toate detaliile pe care se sprijină opinia mea în manualul de drept constituţional al lui Emil Boc şi în art. 36 al Legii partidelor politice. Constatând posibilitatea unei guvernari stabile, bazată pe un protocol de coaliţie parlamentară majoritară, preşedintel