Cariera post-Titanic a lui DiCaprio pare a fi direcţionată într-un singur sens: ferfeniţarea imaginii eroului de matineu Jack Dawson. Se pare că Leo îşi detestă atât de tare trupul râvnit de hoardele de adolescente hormonale (ca să nu-i mai socotim şi pe fanii gay), încât se lasă pradă, pe ecran, celor mai teribile impulsuri sado-masochiste. Nu e deloc uşor să ai douăzeci şi puţin de ani şi să devii catalizatorul libidoului planetar, asta după ce ai jucat în cea mai oscarizată şi mai profitabilă peliculă a tuturor timpurilor.

Povara poate fi copleşitoare pentru nişte umeri firavi şi, de aceea, mulţi l-au văzut destinat unei cariere descendente crash & burn.

Actorul, însă, le-a sfidat previziunile sumbre şi şi-a întors cariera cu o mare inteligenţă şi maturitate – a ales roluri serioase, intense, frenetice, a devenit noul De Niro pentru maestrul Scorsese, s-a făcut cunoscut ca activist liberalo-ecologist.

Ce mai, mi-e greu să găsesc un exemplu recent de star hollywoodian care să-şi fi dărâmat cu o asemenea fervoare imaginea de heartrob (gândul mă duce înapoi, la un alt mare blond, Paul Newman).

În ultimi doi ani, Leo a fost atras de filme grele, cu încărcătură politică, despre grava stare naţiunii în epoca Bush. Acest “Body of Lies” (“Un ghem de minciuni”) nu face notă discordantă. 

Însă, cu toată simpatia mea pentru Leo (un mare actor pe cale să devină unul foarte mare), nu el este cel mai bun în noul action marca Ridley Scott, ci Mark Strong, interpretul lui Hani, un mahăr iordanian, suav şi stilat, care luptă cu propriile sale arme împotriva extremismului islamic.

Lucruri proaste, lucruri bune

Filmul are cam tot atâtea lucruri proaste (cu siguranţă, cel mai penibil fiind Marele Final Hollywoodian), cât şi bune. Dincolo de faux-pas-uri, e una dintre puţinele producţii