Criză financiară ca asta nu-mi amintesc să mai fi avut de pe vremea cînd încă nu auzisem de Alzheimer. Imperii cad, republici se ridică, popii fonfăie, sinucigaşii nu ratează. E-o criză care abia-abia îşi ţine echilibrul între recesie şi depresie: nu doar că poate fi mai rău, dar nici că poate fi mai bine. Cînd echivalentul universal al unui univers trivial – banii – se împuţinează, trupurile se ghemuiesc în suflete, iar sufletele vor să scape de trupuri. Conservatorii ne-au făcut asta? The American neocons? Poate... că nu alţii, de vreme ce ei au tot lărgit distanţa dintre bogaţi şi săraci (D-B/S, dacă vreţi; ori, dacă vă place mai mult pe româneşte, Distanţa dintre Îmbogăţiţi şi Săraci: les nouveaux riches & les vieux pauvres). Pînă cînd Distanţa a dat-o în răsfăţ: „lumea asta e prea mică pentru cît vreau eu să cresc!“ Ne-ntineriţi în bune, dar îmbătrîniţi în rele, grijulii cu Distanţa ca nişte taţi vag vinovaţi cu dulcea lor fetiţă, conservatorii s-au pus să-i facă un leagăn nou. Lumea noastră, globală apud George Bush Bătrînul, nu-i mai era de ajuns veşnic nubilei D-B/S. Mai tînărul Bush, fiul Casei Albe, a găsit de cuviinţă să-i lase pe cei care l-au inventat şi susţinut să-i dezorganizeze întru libertate pe bogaţi, pentru a-i organiza întru conservare pe săraci. Pentru a face asta, a pus ’mnealui drojdie în criza dintre trecut şi viitor, ca să crească atît de mare încît D-B/S să pară că-i naturală în mărime. Şi aşa prezentul s-a lărgit deasupră-ne, ca un sfincter ameninţător. În lumea nouă a lui Don Global2, ne găsim prea fascinaţi de imaginea lui „big is monstrous“ ca să mai cercetăm dacă „small is beautiful“. Am fi fost mai subtili, dacă nu eram atît de mulţi? Criză sadea este atuncea cînd bogaţii îi sperie pe săraci să le dea încă şi mai mult, dar să nu cumva să-şi deie duhul derutat; cînd părinţii le spun copiilor: „în sfîrşit, aţi crescut mari cît