Am tot scris şi vorbit zilele astea despre capacitatea de adaptare la situaţii de rahat a vocilor care emiteau de obicei numai democraţie şi anticomunism. Mai zic una, iar apoi chiar mă potolesc. M-am plictisit eu de ruşinea lor şi tachineriile mele, d-apoi voi.

Se tot vorbeşte de o posibilă reapropiere PD-L şi PNL – serios vorbind, scenariu mai mult SF. Dar îl putem folosi în scopuri moralizatoare. Dacă s-ar întîmpla, ce ar mai scrie toţi cei care zilele astea au început să-i dea cu Patriciu şi criza, motivele pentru care s-a făurit alianţa? Ar fi în stare s-o dea iar la întors.

Atîtea spirite “libere” cu aşa potenţial de justificare ar merita un regim mai complicat, poate chiar unul totalitar. Cred că şi pe ăla l-ar înţelege. Pentru că totalitarismul are şi el RAŢIUNEA lui, nu? e un compromis raţional pentru o situaţie excepţională, nu?

Tot criticîndu-i pe intelectualii lui Băsescu, m-am trezit în situaţia penibilă de a fi un IDEALIST. Dacă ai măcar nişte limite în atitudine şi o reţinere critică normală, te numeşti idealist. Nu, n-am naivităţi cretine, dar societatea democratică, aia cu care au tot umblat în gură intelectualii lui peşte, e formată din “idealisme” imbecile precum egalitate de şanse, în dreptul la protest şi liberă exprimare şi alte bălării iraţionale. În ele cred.

Cărtărescu!

E a nu ştiu cîta oară cînd acest om NU mă dezamăgeşte:

Privind eşichierul politic am fost de multe ori revoltat şi câteodată amuzat. Rareori mi s-a-ntâmplat să fiu cuprins de această senzaţie de scârbă fără limite, de acest sentiment că s-au depăşit toate limitele admisibile, pe care le am acum. Mi se spune că, iată, dăm un semnal Europei (de la care, nu-i aşa, totul depandă) că două mari partide au trecut peste adversităţi şi-şi dau acum mâna pentru ţară. Se vorbeşte despre un nou consens naţional, despre un nou pact pentru România. S-a adus