Autor prolific, Jan Koneffke (n. 1960, Darmstadt) este prezent pe piaţa de carte românească cu un singur titlu pînă acum: O iubire la Tibru, apărut la Humanitas, în 2007, în traducerea Norei Iuga. La vremea respectivă (nr. 385 – august 2007), Observator cultural a publicat o cronică semnată de Gabriela Adameşteanu şi intitulată cît se poate de nimerit: O lume fără adulţi. În interviul care urmează, Jan Koneffke vorbeşte despre literatură, despre naratorul-copil şi despre naratorul-adult, despre cum e să fii scriitor în Germania şi despre România şi relaţia sa cu România. Dintre scrierile lui Koneffke încă netraduse în româneşte, dar care ar merita să apară şi la noi, semnalez mai cu seamă două: Paul Schatz im Uhrenkasten (2000) şi Eine nie vergessene Geschichte (2008). Cronica apărută în Frankfurter Allgemeine Zeitung prezintă acest din urmă roman (cel mai recent al lui Koneffke) drept „o sagă pomerană cu trăsături autobiografice“: „Felul şi nivelul la care Jan Koneffke proiectează – în viziune pomerană – o panoramă a primei jumătăţi a secolului trecut – aceasta este marea, cea mai mare artă narativă“. Pînă la o eventuală traducere în româneşte, doar cunoscătorii de germană le pot aprecia. C.C.: Aş vrea să încep cu o întrebare la care probabil ai mai răspuns de multe ori, în diferite contexte. Cum, cînd, de ce te-ai apucat de scris? J.K.: De ce m-am apucat de scris nu ştiu nici eu... Am început să scriu din tinereţe – texte de cîntece, am făcut şi muzică (am învăţat chitară clasică, am cîntat şi într-o formaţie). Era vorba de texte ce puteau fi cîntate şi care, spre deosebire de cele ale multora dintre cunoscuţii mei, nu erau în engleză, ci în germană. Apoi, am scris mai cu seamă poezii. Mi-am publicat prima poezie pe cînd eram încă student în Berlin, în 1982, într-o revistă pe nume Park (revista mai există şi astăzi). Am continuat să scriu, m-am apucat şi de