Această scurtă comunicare schiţează rezultatele unei reflecţii clinice. În Introducere în psihoterapie, publicată în 1975, propuneam următoarea definiţie: „Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul încearcă să diminue sau să anuleze voinţa de-a suferi a pacientului favorizînd în mod secundar voinţa lui de-a se bucura, domina şi poseda“1. Raportarea mea la psihanaliză în acest text se înfăţişa cu o oarecare ambiguitate: pe de o parte, era vorba de relaţia terapeutică şi de masochismul moral (ceea ce la vremea aceea, într-o ţară comunistă, era un limbaj rar întîlnit); pe de altă parte, se deosebea de psihanaliză, opunînd factorului patogen, esenţial după părerea mea – masochismul moral –, voinţa de a se bucura, pe care psihoterapia, prin mijloacele sale, să recunoaştem, modeste, îşi propune să le pună în practică. În schimb, demersul meu ţinea de psihanaliză, nu numai prin aceea că folosea explicit transferul, contratransferul şi interpretarea, ci pentru că punea totodată în valoare caracterul polemic, dialectic, al „psihoterapiei“, termen care îl ascundea pudic pe cel de „psihanaliză“, lipsit de popularitate la acea vreme. Adoptînd această strategie de ocultare-revelare a psihanalizei, recurgeam la o acrobaţie dintre cele mai riscante: aceea de a vorbi, chiar dacă disimulat, despre voinţa de putere, termen care vine de la un autor căruia pur şi simplu nici nu-i puteai pronunţa numele într-o societate comunistă, Nietzsche. Experienţa mea terapeutică mi-a îngăduit, într-adevăr, să observ că dispoziţia pacienţilor mei se ameliora deseori, fără ca „simptomele“ clinice să dispară. În plus, ceea ce este cu totul de necuantificat, pacienţii îşi puteau păstra simptomele nevrotice, sporindu-şi totuşi înstăpînirea lor asupra lumii. Dialogul terapeutic înţelegea să acţioneze ca o maşinărie de mobilizat dorinţa, de îndeplinire a dorinţei.