Motto: „Suntem un neam de oi. Doar aveam simbol oaia, mioriţa... Măcar de aveam un şoarece. Era mai bine" -  Florin Chilian

Să o spunem p-aia dreaptă: mult trâmbiţata solidaritate a jurnaliştilor nu există. Şi, ce mă surprinde cel mai tare este că unii care habar n-au cine eşti sau de ce exişti pe pământul ăsta fac ceva să te ajute sau nu fac nimic, dar măcar tac din gură. În schimb, unii, care au înotat în aceeaşi mocirlă mediatică, preferă să sară la gâtul tău decât să muşte mâna care îi loveşte şi îi hrăneşte. „Orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate", ne-au tot spus profesorii în timpul celor patru ani de studenţie. Şi, sinceră să fiu, cunoscând oameni, îmi dau seama cât adevăr se regăseşte în spusele lor. Văd pe zi ce trece nu mioriţe, ci şoareci, nu oameni, ci mutanţi, nu suflete, ci găuri negre. Nu ne pasă, nu vrem să facem ceva, dar ştim să scuipăm numai de dragul de a flegma pe orgoliul unuia. În acelaşi timp suntem conştienţi că nu avem o conştiinţă prea curată, că avem conturi doldora şi oameni care să ne perie atunci când avem nevoie. Ştim să pupăm talpa şi posteriorul mai-marelui conducător şi prea iubit şef care are dreptate întotdeauna. Simţim nevoia să ne cenzurăm gândirea, fără a mai aştepta ca pumnul în gură să vină din partea altuia. Şi asta tot din slugărnicie. „Mai bine fac eu cum vrea el, înainte să mi se spună. Aşa o să mă gudur şi mai bine, o să-mi dea un os şi mai mare", gândeşte ipocritul. Apoi, seara în patul conjugal, cel cu nume de domni hunedoreni priveşte tavanul alb şi visează cu ochii deschişi: „Mâine mai iau un kil de var pentru cocioaba de pe Mircea. Iar poimâine, nişte lavabil pentru aia de pe Ferdinand. Apoi, când termin treaba, mai împroşc niţel cu noroiul afacerilor mele în nefericiţii care vorbesc urât despre şefu'"... şi zâmbetul răutăţii fără minte i se desenează pe faţă. Şerban Huidu îmi s