MIRA are o campanie împotriva delicvenţei delincvenţei, iniţiativă din care eu am reţinut un spot, cel de mai jos. Nu îmi dau seama dacă este un clip bun sau prost, deşi îmi aduce a clişeu -publicitarii cred ca ştiu mai bine cum se cheamă punerea în scenă a unei acţiuni blamabile, pentru ca apoi învăţătura finală să transmită mesajul corect, pozitiv. Totuşi, mesajul de de încheiere, că “Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”, m-a făcut să-mi amintesc de câteva momente, legate de situaţia mea locativă, în care le-aş fi îndesat unora clipul ăsta pe gură, să-l viseze noaptea, deopotrivă cu o ediţie cu coperţile cartonate a Contractului social a lui Rousseau, nu ma întrebaţi unde le-aş fi băgat-o pe asta.

Acum o sa povestesc. Cu nişte bani salvaţi la timp din Bancorex, mi-am cumpărat un apartament în Berceni. Mic, dar era al meu, vorba reclamei. Am stat în el vreo cinci-şase ani, nu mai ştiu. Dacă aş fi putut, m-aş fi mutat după o lună. Crud într-ale vieţii la Bucureşti, n-am ştiut că ăla e un apartament confort doi, cu pereţii ca de mucava, prin care se auzeau până şi gândurile odios de simple ale vecinilor. Am rezistat eroic, în ciuda locatarului surd (pe bune) de deasupra, fan “Iarta-mă”, saru’mâna, doamna Moianu, din cauza lui vă antipatizez atât de sincer şi curat. Deşi mă înecam în nefericirea proprietarului nestăpân pe liniştea casei sale, m-am adaptat: mi-am cumpărat o combină cu boxe puternice, al cărei scop era să combată popularele lu’ vecinu cu Linkin Park sau Samshing Pumpkins. Într-un târziu, am cedat. Veniturile mi se măriseră suficient încât să mă uit în oglindă şi să-mi spun “zboară, puiule, zboară şi nu asculta-napoi”. Am zburat cât m-au ţinut aripile, adică vreo câteva staţii de troleu mai încolo. Parter, confort 1, “bucătărie americană”, spaţios, un parchet minunat, vechi, cum rar văzusem .

Aşa a început micul