Şocul produs de alianţa în născare dintre PSD şi PD-L e atât de mare încât tindem să uităm obiectul negocierii. Mulţi oameni care au votat PD-L sunt dezamăgiţi de posibilul târg politic. Electoratul dur al fostei CDR (care nu iertase niciodată PD pentru originile sale feseniste) retrăieşte Piaţa Universităţii. Ultima speranţă rămâne la PNL. În mod ironic, duşmanul de moarte al Pieţei Universităţii, Ion Iliescu, susţine public o alianţă cu acelaşi PNL. Nu este singura ironie a istoriei înregistrată în aceste zile. Traian Băsescu şi Theodor Stolojan au devenit prieteni buni prin anii 2003-2004. Când Stolojan s-a retras atunci (din motive neelucidate pe care am merita să le aflăm măcar acum), Traian Băsescu a declarat la un post TV că numai doi oameni îi sunt la fel de apropiaţi ca familia sa: un prieten din liceu şi Stolojan. O declaraţie spectaculoasă din partea unui lider de partid către alt lider de partid. Ce îi unise atât de strâns pe cei doi? Lupta comună, aproape disperată, împotriva unui PSD care atunci părea că înghite totul. După patru ani, preşedintele Băsescu îşi desemnează prietenul pentru postul de prim-ministru pentru un guvern cu PSD. Liberalii critică dur „refacerea FSN“ şi alianţa democrat-liberalilor cu PSD. Până acum o lună, PD-L critica la fel de dur faptul că PNL guverna prin alianţă informală, dar trainică, tot cu PSD. Dinu Patriciu, personaj puternic în PNL, critică permanent stânga, dar militează public pentru alianţă cu PSD. Petre Roman, unul dintre cei doi grei din FSN, este acum în PNL, partidul care acuză recrearea FSN-ului. Traian Băsescu, cel care a pus pe vremuri în statutul PD clauza de necolaborare cu PSD, acceptă acum un guvern comun cu acest partid. Aş putea continua, dar la ce bun? Când se aruncă astfel de replici peste mesele din talk-show-uri, toţi au dreptate. Toate alianţele şi trădările acestor 18 ani de democraţie se adună şi