L-am ascultat într-o zi pe Dan Perjovschi la Vorba de cultură de la Radio România Cultural şi am reacţionat ca personajul lui Salinger. Am vrut să pun mîna pe telefon şi să-l sun pe Dan Perjovschi aşa, ca pe un bun prieten. Altfel spus, am descoperit şi eu America. În schimb, m-am dus la vernisajul expoziţiei sale, "chestii tipărite", de la Galeria Posibilă, hotărîtă să scriu despre ea. La faţa locului însă, m-au intimidat cele 15 cărţi de artist, ziarele, invitaţiile, cataloagele de expoziţie, colecţia completă a revistei 22, lumea tînără şi multă. Cu ocazia vernisajului s-a lansat şi o carte, făcută din trei cărţi sudate între ele şi care conţin variantele tipărite ale expoziţiilor sale de la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti, de la Wiels Center for Contemporary Art din Bruxelles şi de la Chişinău ("Intervenţii 3"). Cum să scriu eu despre Dan Perjovschi? Deşi el zice că desenează ca să-l înţeleagă şi supraveghetorii din muzee. Deşi am regăsit în expoziţia retrospectivă exact ce-mi plăcuse atît de mult în interviul de la radio: inteligenţa fără fasoane, firescul, directeţea care nu jigneşte şi interesul pentru tot ce este omenesc.

Cred că Dan Perjovschi a spus la un moment dat că desenele lui nu sînt nici graffiti, nici caricatură (considerată artă minoră), deşi au ceva în comun cu ambele. "Numai aşa înţeleg eu lumea, dacă o desenez" - zice el. Iar arta lui nu înseamnă doar desenele simple, cu mesaj direct şi puternic, ci şi locul unde expune, uneori "live", şi discursul său despre artă, şi relaţia cu publicul, pe care-l face să participe, aşa cum s-a întîmplat într-o expoziţie unde îi punea pe vizitatori să-i şteargă desenele cu guma. Dan Perjovschi nu vrea să schimbe lumea (orice artist adevărat ştie că asta-i o naivitate), nici nu-i pune în faţă o oglindă (ar fi prea puţin), ci îşi construieşte mereu relaţia sa personală cu lumea. Ca într-o re