Cavalerismul nu era o atitudine care să onoreze doar prezenţa femeii, ci, în primul rând, propria condiţie. Înseamnă să oferi atenţie, consideraţie, respect şi sprijin celor din jur. Astăzi, din interiorul balonului pe care ni-l construim pentru a ne proteja de lume, pretindem mai degrabă aceste lucruri de la ceilalţi. Într-o lume care funcţionează prin compromisuri, principiile ce-i animau pe cavaleri sunt inutile. Omul modern se centrează asupra propriei persoane şi, dacă mai există loc pentru aşteptările celor din jur, acestea sunt luate în calcul doar pentru atingerea unui obiectiv. Tupeul a înlocuit curajul, contractul notarial şi nu cuvântul de onoare garantează o înţelegere. Puterea este înţeleasă mai degrabă pentru a manipula şi a distruge decât pentru a proteja.

În adâncul multor bărbaţi, înfometat şi zdrenţăros, încă mai zace cavalerul. Dar este oare acelaşi? Din cavalerism au rămas manierele - care de cele mai multe ori nu sunt o cale de a relaţiona, ci de a ţine la distanţă - şi gesturi de curtoazie ce rareori sunt dezinteresate. Sancho Panza i-a luat armura lui Don Quijote şi din interiorul ei îl imită perfect. Dar nu e el.

Adrian Georgescu

Egalitatea extremă

Dacă îi deschizi uşa unei doamne sau îi ţii scaunul când se aşază, nu o faci pentru că ea ar fi incapabilă de acest lucru. E un alfabet de gesturi prin care bărbatul protejează în mod simbolic femeia. Cavalerismul nu coboară femeia şi nu o supune condescendenţei masculine, dimpotrivă, o urcă pe un piedestal. „Masculinizarea tratamentului aplicat doamnelor avea tendinţa de a sublinia schimbarea ierarhiei sexelor“, scrie Octavio Paz despre amorul curtean, din care a răsărit ceea ce numim azi „cavalerism“.

Mai degrabă decât victima misoginismului şi a lipsei de educaţie, acesta dispare pentru că îi dispare domeniul de acţiun