Azi e 17 decembrie, iar la uşa mea sunt colindători. N-au păcălit-o decât pe vecina turcoaică, au profitat de faptul că, probabil, nu e la curent cu data naşterii lui Iisus. Sună insistent şi la mine. Pentru că nu mă grăbesc să deschid -mă enervează că au pătruns în scara securizată cu cartelă şi cheie- încep să bată şi în uşă. Deschid. “Arde?” Circumspect, cu punga de aurolac ţinută stânjenit la spate, se uită la colegul său. Celălat e mai puţin apatic. “Primiţi cu colindul?” Chiar dacă el pare să fi deprins tainele limbajului articulat, căutătura îi este la fel de abătută (e de la aurolac, ştiu), aşa că-mi domoleşte pornirile îndreptăţit războinice. Nu şi pe cele răutăcioase. “Cu care dintre ele?”, întreb. “Ăăăăăăă. Cu steaua”. Ghinion, azi nu primesc decât cu pluguşorul. Asta îmi trece prin minte să le zic, dar spiritul Crăciunului se trezeşte vorbind în locul meu. “Uite, vă dau 10 lei dacă plecaţi fără să mă colindaţi”. Exemplific promisiunea cu o bancnotă pescuită din buzunar. Vorbăreţul se uită la mine neîncrezător. “Fără colindat?” Fără. “Da’ o manea bagăm?” Le răspunde tot spiritul Crăciunului, că eu sunt deja departe, pe canapeaua psihiatrului(vezi aici de ce). “Lasă, cântaţi-o pentru voi, mai târziu”. Nu se dau alungaţi. “Hai, domnu’, nici măcar o manea? Dar ceva de mâncare, ceva de mâncare nu ne daţi, suntem morţi de foame”.

Nu-s chiar sunt morţi, dar privirile lor arată că au sufletele pe moarte (aproape că îl urăsc pe Nikolai Vasilievici pentru că a inventat asta înaintea mea, deh, avantajul celui născut la timp ). Deşi nu a primit nici o invitaţie în sensul aceasta, spiritul Crăciunului se simte la mine acasă ca la el acasă. Ia iniţiativa, înşfacă un panettone, ultimul, şi-l întinde mâinii cu unghii pe care le găsesc, habar n-am de ce, hilar de negre. Mă aştept să le ofere şi ceva de băut, dar s-a prins şi spiritul roşcovanului că trăim vrem