În vremea copilăriei mele petrecute la sat, iarna avea multe arome. Deşi eram în perioada comunismului, adoram parfumul şi gustul de portocală, tocmai pentru că le simţeam numai în preajma Sărbătorilor.

Ca să nu mai vorbesc de prăjiturile şi de cozonacii făcuţi numai în casă. Însă există un gust al unei mâncări de poveste, pe care îl asociez şi acum cu bunicii, cu rudele şi cu vecinii. Cu bunăstarea, voia bună şi mulţumirea. Pomana porcului.

TUCIUL CU MINUNI

Dacă la tăierea porcului nu luam niciodată parte – părinţii găsind întotdeauna câte o altă activitate cu care să mă atragă –, la pomana porcului mă chemau întotdeauna. Era un moment magic, în care ne adunam toţi verişorii şi aşteptam ca tuciul pus deasupra focului, pe pirostrii, în grădină, să-şi îndeplinească misiunea. Bucăţile de carne crudă, tăiate potrivit, amestecate cu sare şi puţină apă, lăsate să fiarbă înăbuşit, aveau să se transforme într-o mâncare fără egal, alături de o mămăligă mare, tăiată cu aţa, şi de un castron cu murături. La masa aşezată afară, unde erau chemaţi toţi cei care au ajutat la tăierea porcului, era întotdeauna o atmosferă euforică. Ţuica fiartă şi vinul erau complicii. Tuciul de ieri a fost astăzi înlocuit cu modernul grătar şi poate că bucatele nu mai au gustul de-atunci, dar atmosfera aceea de veselie a rămas.

OBICEI DIN STRĂBUNI

După ani, exact când tumultul vieţii m-a privat de acele momente, aveam să înţeleg mai multe despre acest obicei din străbuni, specific numai ţării noastre. Comunităţile arhaice foloseau acest prilej de sacrificare prin consumarea, în comun, a unei mici părţi din animalul tăiat, ca semn al încrederii şi bunei înţelegeri, al vieţuirii laolaltă. Astfel, de Ignat, înaintea Naşterii Domnului, fiecare creştin de la sat tăia porcul crescut într-un an, pentru a avea o masă cât mai bogată de Sărbători. Mânca