Până nu demult din orice casă românească nu lipsea oala cu untură. Aceasta era smălţuită frumos şi avea două mânere, un capac, cu o balama şi găurele mici pentru ventilaţie (aerisire).

Acest recipient era folosit nu numai pentru a ţine untura până la următoarea dată când se va tăia porcul, ci şi pentru a conserva carnea prăjită. Odată ce este acoperită cu grăsime, carnea se poate păstra săptămâni întregi, ba chiar şi luni, într-un loc răcoros, aspect care a contat şi a ajutat foarte mult înainte de "era frigiderului".

UNTURA

Toate felurile de mâncare considerate ca fiind "tipic româneşti", în ultimele sute de ani, erau la origini preparate cu grăsime de porc. Aroma caracteristică numeroaselor specialităţi culinare din lumea satului – cu excepţia zilelor de post – se baza adeseori pe folosirea unturii pentru prăjirea/călirea diferitelor ingrediente care se utilizau la pregătirea hranei. Acesta a devenit, de altfel, un răspândit clişeu gastrononomic şi abia în ultimii zeci de ani, o dată cu urbanizarea galopantă, care a coincis cu renunţarea la tradiţie – inclusiv la cea gastronomică – românii au început să gătească "mai sănătos", având grijă de nivelul… colesterolului. (Dar şi această "grijă" este azi un clişeu, iar misterele organismului uman nu au fost încă desluşite. Ar trebui poate să ne întrebăm de ce, mâncând atât de gras, prăjind adeseori cu untură, ori chiar mâncând-o rece, întinsă pe o felie de pâine neagră, strămoşii noştri nu au fost atinşi de obezitate. Adevărurile sunt undeva la mijloc şi cu siguranţă stilul de viaţă al omului modern joacă şi el un rol aici.)

Dar să vedem ce trebuie să mai ştim despre untură. Trebuie păstrată într-un loc uscat şi răcoros, dar bucăţile mici pot fi ţinute în frigider. Dintre toate grăsimile, slănina se topeşte cel mai greu, ceea ce înseamnă că va rămâne relativ compactă şi solidă p