Nu era de ajuns că avem o alianţă nefirească, cu doi papagali în frunte. Mai era nevoie de încă ceva pentru a ni se reaminti unde trăim: într-o ţară a şmecheriei, a duplicităţii şi a oportunismului. Stolojan a renunţat la desemnarea de prim-ministru. Căpitanul s-a cărat de pe corabie înainte ca aceasta să plece din port. Gestul domnului Stolojan, mi se pare, grăieşte de la sine. Nu cred că acest om poate fi acuzat de oportunism politic, de lichelism sau de demagogie. Poate de puţină laşitate pentru episodul din 2004, dar nici acum nu se ştie dacă a fost şantaj, caz de boală sau altceva. În fine, Stolojan era un om cu credibilitate în faţa Europei, avea cunoştinţe solide de economie, era un tip pragmatic, agreat – aproape total – de ambele partide ce doresc să formeze Guvernul. Însă a fost tratat de acestea ca un fel de marionetă, pusă în funcţie doar ca să unească, măcar la suprafaţă, două partide pe care doar foamea de putere le-a împins unul către celălalt. Am văzut cu toţii cum Boc şi Geoană îşi dădeau mîna, semnau protocoale şi îşi făceau urări de „Doamne-ajută!“ în faţa camerelor de luat vederi, în timp ce Stolojan stătea undeva mai în spate, ca un tip neimportant ce urmează a fi folosit la momentul potrivit. Cred că singurul motiv pentru care Stolojan a acceptat nominalizarea este relaţia sa cu Traian Băsescu; însă această relaţie nu a fost suficientă pentru a înghiţi comportamentul de haite flămînde al celor două partide, cînd a venit vorba de împărţirea ministerelor. Probabil că doar Băsescu şi Stolojan au crezut în sintagma cu „competenţele“ la guvernare. Restul erau pregătiţi să facă împărţeala ca şi pînă acum: tu-mi dai aia, eu îţi dau ailaltă. Mă mir, oricum, că Stolojan a fost atît de naiv încît să creadă că va putea guverna cu Năstase, Iliescu, Mitrea, Berceanu sau chiar cu Boc suflîndu-i în ceafă. Au fost voci care au spus că gestul lui Theodo