Romanul cu care a debutat Stelian Tănase în 1982 nu este un roman care să fi fost pe placul autorităţilor, aluziile la lipsa de libertate şi la constrîngerile regimului comunist făcîndu-te să te întrebi cum de a putut apărea. Următoarele două romane – Corpuri de iluminat şi Playback – i-au fost blocate de cenzură. Dar nu răsfrîngerea dimensiunii sociale, explicite sau implicite, este partea de rezistenţă a romanului Luxul melancoliei. Rezonanţele profund umane sugerate de titlu sînt confirmate de paginile în care este concentrată o acută şi irepresibilă tensiune umană, bine camuflată în spatele şuvoiului de vorbe, aparent confuze, ditirambice şi gratuite, ce conferă o factură complexă şi alambicată discursului, pe alocuri, cel puţin aparent, ininteligibil. Pentru autor orice fapt reprezintă un stimul capabil de a suscita o infinită serie de gînduri şi de asociaţii interminabile. Încă din acest roman de debut, Stelian Tănase va recurge, ca şi în următoarele, la intersectarea planurilor multiple, la suprapunerea perspectivelor şi la alternarea persoanelor, la fluxul conştiinţei şi la alte tehnici ale glisării în trecut, precum şi la fragmentarea voit excesivă a naraţiunii care distruge ordinea „normală“, logică şi cronologică a evenimentelor, dar care, în schimb, produce o tensiune a lecturii ce solicită constant cititorul, dublînd astfel tensiunea în care se zbate personajul principal. Luxul melancoliei nu este un roman al acţiunii care ar permite o lectură tihnită, dar nu este nici un arid roman al discursului, din care să fi dispărut dramele existenţei. Jucîndu-se cu perspectivele şi cu punctele narative, autorul construieşte o dublă dimensiune spaţio-temporală a evenimentelor, în care prezentul ratării sau al măştilor fericirii este consumat pentru a retrăi un trecut (care n-a trecut niciodată) al adolescenţei, cu nimic specială, dar poate tocmai de aceea o