Acum, cînd scriu aceste rînduri, numele lui Viorel Mărginean reprezintă, alături de alţi maeştri ai artei contemporane româneşti, reperul unei generaţii. Ei au creat imaginea artei româneşti contemporane, în perioada deceniilor şapte şi opt, şi au consolidat, în plan social, statutul unei obşti artistice. Mulţi ani, Viorel Mărginean s-a aflat acolo unde se luau deciziile, iar prin rigoarea, prin capacitatea de a organiza, de a găsi soluţiile pragmatice, prin abilitatea de a face faţă situaţiilor dificile, a reuşit ca, în perioade grele, Uniunea Artiştilor Plastici să fie locul unde se simţeau mult mai puţin presiunile politicului. După furia de la începutul anilor ’90, cînd tot ceea ce venea de dinainte a fost răsturnat fără criterii, cînd, dintr-o organizaţie artistică prosperă, Uniunea Artiştilor Plastici se află acum în căutarea unui sediu, pierzînd permanent spaţii pentru galeriile şi pentru atelierele artiştilor, probabil foarte mulţi invocă prezenţa şi autoritatea lui Viorel Mărginean. Din fericire, aşa cum istoria ne învaţă, oamenii puternici nu se pierd, iar credibilitatea se cîştigă pe termen lung. Pentru un artist ca Viorel Mărginean, care, cu puţin timp în urmă, şi-a sărbătorit cei 75 de ani, pictura rămîne argumentul cel mai important al existenţei sale. Prin ampla expoziţie organizată la Muzeul Naţional de Artă al României din anul 2003, iar apoi prin albumul apărut, am avut dimensiunea unui artist complex, al unui pictor ce a reuşit să creeze imaginea unui spaţiu, să recupereze, în termenii generaţiei sale, valorile picturalităţii, să aducă în modernitate o spiritualitate aflată într-o relaţie directă cu natura. Viorel Mărginean vine din zona colinară a podişului transilvan, a trăit aproape de natura pe care încercăm acum să o salvăm, de o natură ce încă nu a „beneficiat“ de intervenţiile lipsite de dragoste ale contemporanilor noştri. Este o lum