Theodor Stolojan a anunţat că va vorbi la un moment dat şi ne va lămuri asupra motivelor retragerii sale. Fără a fi confirmate oficial, motivele au fost atât de transparent transmise de consilierii săi către presă încât devin loc comun: Stolojan nu a vrut să conducă un guvern numit şi controlat de alţii. Dacă în ziua anunţării retragerii presa l-a sfâşiat şi mai că l-a făcut nebun, acum un fel de simpatie ciudată se propagă pentru Stolojan, plecând de la ideea că mai bine să te retragi de la început decât să ai probleme mai târziu. Oalele sparte sunt plătite de Emil Boc, un om care nu a apucat să fie instalat în funcţie că devine deja personificarea compromisului în politică. Deşi părea iniţial că, de data aceasta, cariera politică a lui Stolojan se încheie, eu nu aş paria pe aşa ceva. Cu cât un guvern Boc-PSD va avea probleme mai mari, cu atât lumea îşi va aduce aminte de Stolojan, tipul ăla care s-a retras înainte să se compromită. Desigur, el ne rămâne dator cu două explicaţii oficiale - ce a păţit în 2004 şi de ce s-a răzgândit acum, în mod concret -, dar lumea pare a manifesta o ciudată amnezie binevoitoare faţă de Stolojan, omul pare atât de frământat chiar şi în ciudăţeniile lui încât îţi vine să-i dai credit că s-a întâmplat ceva foarte serios, deşi refuză să spună. Iar guvernul Boc va rata mai mult ca sigur. Alianţele electorale şi politice nu rezistă în România un mandat întreg, nu a rezistat nici alianţa din jurul FDSN după 1992, nici alianţa CDR - PD, nici cea PD - PNL - UDMR după 2004. Mai mult chiar, noua alianţă vrea să aibă structuri permanente de conducere politică, în afara guvernului, şi să ramifice aceste structuri până la nivel de judeţ. Seamănă mult cu protocoalele CDR - PD. Realitatea ne-a arătat că tocmai asemenea structuri politice ambiţioase şi complicate nu rezistă: mare parte din energia partidelor se transferă spre supravieţuirea coaliţie