Cu rasuflarea Laurei Covaci, incalzirea globala nu risca nimic. Poate sa-si vada mai departe de-ale ei si de Acordul de la Kyoto. Fiindca Laura a stiut sa fie respectuoasa cu mediul. Si prudenta. Si-a tezaurizat incandescenta in depozitul personal de galvanometrie. Construit, cum se putea altfel, pe un bloc de gheata. Pe banchiza din spate. Acolo unde se poate dezmata in voie cu propriii sai elfi. De aceea, intensitatea incendiilor ei este masurata de fiecare data cu mare grija.
"Viata si opera", cum se spune indeobste, Laurei Covaci nu intra in malaxorul de mitologii rapid manjabile. Deci "Reader's Digest" sa-si ia gandul. Altfel spus, tocmai pentru ca somnul naratiunii naste monstri, isi refuza inregimentarea in paradigma otioasa a originalitatii cu orice pret. Si isi tese singura, cu rabdare olimpian-penelopiana, structura reticulara a blocului de gheata impanat cu povesti spuse doar pe jumatate. Restul - niciodata.
Ivita intr-un mediu propice germinatiei mintii, cu parinti traitori de adevarate epopei in viata literara a anilor '70-'90, crescuta printre artisti boemi, poeti iconoclasti, visatori netamaduiti, avangardisti conspirativi, negustori de manevre si, bineinteles, toti guralivi de vodca, Laura a avut privilegiul de a se agata cu manutele, inca de mica, de poalele anteriului bunului prieten al familiei Covaci, Nichita Stanescu. De la care a deprins gustul pentru glaciatiunea de intretinere, candoarea jemanfisista, limpiditatea apolinica, dezinvoltura in fata neantului, iubirea pentru aporia parsiva si, bineinteles, ruptura severa cu confortul logic. Pentru Laura, acum, ca artista care si-a gasit in sfarsit maturitatea, ca si, altadata, la Nichita, totul e posibil. Pentru ca nu exista poate sau nu se poate. Ci numai sigur. Fara insa ca, paradoxal, dilemele sa nu-si faca de cap la tot pasul, deambulatoriu.
Pe strada Theodor A
