Sireturile tatii
Printre amintirile care ne insotesc de-a lungul vietii, pe langa cele frumoase sau triste, unele sunt extrem de ciudate. De pilda, felul in care tatal meu isi lega sireturile de la incaltari - pedant, meticulos, dar cu totul altfel decat oamenii pe care i-am cunoscut. Isi aranja atent cele doua capete de siret in cate o bucla si apoi trecea cele doua bucle, care erau egale intotdeauna, una peste alta, le strangea incet, incet, si cu mare atentie, ca sa nu le deformeze, si gata, fundita era facuta! Era perfecta si, cand era cazul, era destul sa prinzi de-un capat, sa tragi usurel si se desfacea ca la comanda. La cativa ani dupa moartea lui, intr-o dimineata de toamna, asteptam ca baiatul meu sa plece la scoala. Am ramas incremenita cand am vazut cum isi leaga sireturile: exact ca tata! Cand a apucat sa-l invete, caci nu se vazusera decat in vacante? Cum de-a deprins el metoda aceea, care pare mai complicata decat aceea pe care i-o aratasem eu? Cum de i-a ramas pana azi in obiceiurile de fiecare zi, printre acele gesturi mecanice, de rutina, pe care le facem fara sa fim atenti la ele? Nu i-am pus si lui intrebarile mele, dar dintr-o data, ziua aceea mi s-a parut o sarbatoare. Primisem un semn, inca unul, ca exista multe lucruri, marunte in aparenta, fara importanta la prima vedere, care ne leaga de cei dragi, plecati in lumea de dincolo. Un semn ca, uneori, granitele dintre lumea noastra si aceea a lor sunt, de fapt, foarte subtiri, ca o ceata, ca un abur usor de trecut, atata de straveziu, incat poti sa zici ca e doar o aripa de vis. Un semn ca legaturile dintre noi nu pot fi distruse nici macar de moarte. Ca sunt lucruri care trec dincolo de ea.
Semne de dincolo
Despre aceasta bucurie a comunicarii si comuniunii cu cei plecati in alta lume as incerca sa scriu acum, cu putin inainte de sarbatorile de sfarsit de an. Cr
