O invitaţie la sinceritate stupidă. Ce ţi-ai dori cu adevărat de Crăciunul acesta? Fără bla-bla-uri, doar aici, pe blog, eşti anonim.

Încep eu. Dacă Moş Crăciun are urechi să mă asculte, dacă încă mai e în stare să înregistreze cereri altfel decât mecanic, aş vrea să ştie că eu îmi doresc linşte şi entuziasm. Sunt lucrurile care îmi lipsesc cel mai tare, în ciuda faptului că, în contextul dat, probabil că par uşor antagonice.

Peace of mind, cum zic englezii, pe cât e de mare lucru, pe atât e de greu de găsit. Când nervii capului m-au împins, am căutat-o aiurea, deşi poate că zăcea stingheră într-o carte de pe noptieră, în compania prietenilor, în supa cu găluşte a mamei, într-o privire puţin saşie sau într-un zâmbet cu fălcuţe (nu mă întrebaţi ce înseamnă asta, nu zic). Cum timpul trece, iar eu nu reuşesc să mi-o apropii decât episodic, mi-ar plăcea ca Moşul să-mi poată rezolva, măcar în prima lună a anului viitor, o relaxare completă, să las pe pustie toate grijile, închipuite sau nu, ambiţiile, mărunte ori suferinde de gigantism, şi doar să mă trezesc dimineaţa, fără nici un plan de mărire/supravieţuire/cucerire în cap. Să pot închide ochii, seara, iar singurul gând să fie că a fost o zi pe care mi-ar plăcea să o pun pe repeat.

Entuziasmul (fiecare citeşte cum vrea, după cât mă cunoaşte, poate fi orgoliu, poate fi ambiţie, merg mână în mână). Îmi lipseşte la fel de mult, chiar dacă l-am experimentat în cantităţi infinit mai mari decât s-a întâmplat cu liniştea. Lui îi datorez orice, de la cariera călduţă, ce implică şi o devenire socială acceptabilă, până la, habar n-am, iubirea presupus adevărată sau aventurile flatante.

Dezamăgirile (mai mici ori generoase din cale-afară) l-au topit, însă, până a ajuns o lehamite greu de suportat: miticii -din trafic şi de pretutindeni; politica -ce nu nu-şi mai schimbă deloc ţoala de cumetrie; statul- or