Alexandru Dobrescu Iarna asta pare hotarata sa-si iasa din obicei. Cateva zile ne despart de Craciun, insa nici urma de zapada. Si, Doamne, cata nevoie am avea de ea!
Intai, ca s-ar lumina fetele copiilor. Si ar rasuna, iarasi, pe strazi glasurile lor vesele, si i-am vedea tavalindu-se prin alba intindere, ca si cum ar vrea sa se inveleasca pentru restul vietii in nesfarsita-i puritate, si bulgarindu-se, si facand oameni de zapada.
Nici noi, cestilalti, oamenii maturi, n-am ramane de tot insensibili. Am simti crescand inlauntru-ne o bucurie fara egal si, chiar daca n-am talmaci-o, precum ne-ar dicta primul impuls, in chiote, ca sa nu ne stirbim cumva demnitatea, ea ne-ar destinde obrazele crispate de griji, ne-ar deveni mai vii si ne-am reaminti sa zambim. Am uita, macar pentru cateva ceasuri, de povara necazurilor si ne-am simti deodata mai buni si mai iubitori de aproape, regasindu-ne bruma de altruism impinsa de nepasare, meschinarie si cinism in debaraua sufletului.
Pe urma, insusi peisajul si-ar schimba in bine infatisarea. Despodobiti in toamna de frunze, copacii nu ne-ar mai arata siluetele lor funebre, imbracand trecatoare vesminte sarbatoresti. Gaurile din asfaltul strazilor ar deveni invizibile sub panza de zapada, grijulie sa acopere deopotriva si toate mizeriile civilizatiei orasenesti. Schelele ce proptesc peste an monumentele istorice ale urbei s-ar ascunde rusinate sub omat, lasandu-ne imaginatia sa le inchipuie in demult pierduta lor maretie.
Si, apoi, Mos Craciun ar avea drum de sanie, in lipsa caruia i-ar fi peste puteri sa dea curs pozitiv rugamintilor inscrise pe nesfarsitu-i raboj.
Dar nu ninge. Da, Doamne, o zapada cum dadeai odata, cu fulgi mari si pufosi, sa ni se para o clipa ca traim intr-o lume mai curata! Mai fa, Doamne, o incercare! Cine stie, poate ca mai suntem in stare sa ne molipsim de curat
