La manifestările de omagiere a Revoluţiei, Ion Iliescu a fost agresat. S-a aruncat spre el cu monede şi a fost huiduit. De cine? De „eroii Revoluţiei”. Eroi cu patalama la mână care atestă (cel mai adesea pe bază de martori încrucişaţi: adică, eu depun mărturie pentru tine, tu depui pentru mine) că s-au jertfit pe altarul libertăţii. Nu degeaba.

Naţiunea, recunoscătoare, le-a dat recompense şi privilegii. Sunt scutiţi de impozite, au primit câte un teren agricol şi câte un spaţiu comercial, li s-au oferit sedii. Unii au ştiut să prospere de la această bază de plecare, alţii nu: pierzând şi spaţiile şi terenurile, n-au mai rămas decât cu certificatele, pe care le agită ameninţător ori de câte ori li se pare că nu mai sunt băgaţi în seamă. Ori, protestele de genul acesta aduc aminte lumii că ei mai există. O lume tot mai puţin preocupată de ce a fost în urmă cu 19 ani, dar tot mai interesată de ce va fi la anul.

Dacă despre eroii în viaţă nu sunt prea multe lucruri de spus, despre cei care şi-au dat viaţa pentru libertatea noastră, jos pălăria! Chiar dacă, în cele mai multe dintre cazuri, sacrificiul lor a fost absurd şi inutil. Pentru că, pe 22 decembrie, aproape nimeni n-a mai înfruntat deschis valul revoluţionar. Cei care ar fi trebuit sau ar fi putut să o facă, ori s-au retras în cazărmi, ori şi-au pus brasarde tricolore, sărbătorind victoria. Morţii - peste 90%, au rezultat din tirurile bezmetice ale celor care au primit arme ca să apere Revoluţia. Cum au murit eroii? Episoadele de la sediul MApN, cu uslaşii spulberaţi de tancurile armatei sau cel de la Otopeni, cu ostaşii din trupele de Securitate livraţi pe tavă tirului militarilor din dispozitivul aeroportului sunt cât se poate de sugestive. Victoria revoluţionarilor a fost atât de totală încât, în subconştient, s-a ivit necesitatea inventării inamicului. Aşa au apărut teroriştii - precum marţienii