“Trista coalitie romana”, cum o numeste jurnalistul elvetian Gerard Delaloye in numarul de luni al cotidianului Le Temps, surprinde putin inexact si confuz bulversarile electorale interne. Cine o fi trist? Elvetianul sau romanii inselati la urne? Coalitia insasi? Tristetea e ceva prea intens, prea uman si greu de asociat cu politica. Cel putin noi, esticii, traim bucuria si tristetea foarte domestic, iar politica o facem cu ura sau disperare, cu sete de razbunare pentru anii pierduti sau visand aiurea.
In cele doua decenii scurse dupa Ceausescu, ne-a tinut in viata speranta si increderea ca, din razboiul aparent ireductibil dintre doua lumi, noi vom avea, intr-o buna zi, ceva de castigat. Astazi, nu sutem mai putin tristi decat acum 20 de ani. Doar ca, intre timp, speranta si increderea au murit.
In rest, jurnalistul elvetian aplica etichete corecte guvernului PSD-PDL: clientelism, conglomerate de interese regionale, sete de imbogatire rapida. Din nefericire, Delaloye lipeste si un cliseu gol de continut, auzit parca de la liberali: FSN. Daca-i modifica titlul in Frontul Salvarii Personale poate avea sens. Dar FSN?
Salvarea nationala imaginata de Iliescu la inceputul anilor 90 insemna ceva total strain de interesul general. Insemna supravietuirea nomenclaturii, pastrarea privilegiilor si a mecanismelor de putere anti-democratice.
Pe scurt, FSN era sinonim cu incremenirea si anti-reforma. FSN-ul si tot cortegiul sau de simboluri a murit odata cu temele majore generate de anii '90: lustratie, securism, deconspirare, nationalism, europenism. Condamnarea tarzie a comunismului, in 18 decembrie 2006, a fost ultimul strigat la iesirea din lumea mostenita de la Ion Iliescu. Aderand la UE cateva zile mai tarziu, Romania a intrat, formal, in alta lume, intr-o lume a progresului obligatoriu, din care politicienii romani au alungat
