Personal, cred în Crăciun. Cred că există, într-o anumită măsură, în fiecare dintre noi. Şi mai cred că nimeni nu-l poate fura. Mai bine zis, obişnuiam să am convingerea asta. Pentru că, de curând, am constatat că m-am înşelat (precum în multe alte privinţe, de-a lungul vieţii).

Când vorbesc despre faptul că cineva ar fi furat Crăciunul, nu mă refer la sensul propriu al cuvântului, aşa cum apare în comedia „The Grinch", în care un animăluţ rău a luat bradul şi cadourile şi a fugit cu ele. Mă refer la faptul că, dincolo de spiritul consumerist al generaţiei actuale, care ne împinge la noi şi noi cheltuieli, nu cred că ne-a mai rămas cine ştie ce. Despre aglomeraţia din hipermarket-uri cauzată de venirea sărbătorilor s-a mai scris. Despre oameni înnebuniţi de reduceri şi obsedaţi să aibă cele mai noi „apariţii" în moda globuleţelor de Crăciun şi a ornamentelor s-a tot vorbit. Despre copii care, mai nou, evaluează dragostea părinţilor în greutatea şi, mai ales, costul cadourilor pe care le primesc, de asemenea, s-a mai discutat. Toate aceste aspecte nu sunt deloc noi. Aceleaşi discuţii şi lamentări au loc în fiecare an, în perioada sărbătorilor. Crăciunul obişnuia să însemne nu numai cadourile, ornamentele, pomul tradiţional, bucatele „şi toate cele care se cuvin". În perioada Crăciunului, înainte, oamenii obişnuiau să uite supărările de peste an, să fie mai buni, mai înţelegători, mai... umani. Slavă Domnului, iată, am reuşit să depăşim astfel de momente de slăbiciune! Acum, am rămas dezgoliţi de sentimente, liberi să „spargem banii" după bunul plac, cu singura constrângere de avea un brad mai frumos decât vecinul, de a primi cadouri mai scumpe decât prietenii noştri şi, mai ales, de a cheltui mai mult, pentru simpla raţiune „că putem". OK, toate bune. Nimic de zis, suntem liberi să petrecem sărbătorile după cum considerăm de cuviinţă. La naiba cu omenia, l