"Viena este un oraş fermecător, ademenitor, îţi aminteşti veşnic de ea ca de o iubită. Frumoasă, cochetă, nestatornică, ştie să se îmbrace, să se dezbrace, să cedeze, să înşele, nu din ură, nici din dragoste, ci în glumă.

Ea nu umblă ci dansează; nu te cheamă, ea cântă. întinsă pe spate pe malul Dunării, ploaia o udă, zăpada o acoperă, soarele o încălzeşte; o zăreşti numai, ea nu se lasă văzută de tot şi îţi spui: Thalia, Aglaia, Eufrosina, Viena; cele patru graţii!" Aşa îşi descrie ciudata "boală" Nikos Kazantzakis, o boală cu numele capitalei austriece.

Viena însă n-are nimic nestatornic, e fidelă şi egală cu ea însăşi în fiece clipă. Nu ştie să înşele şi nici să dezamăgească. E o iubită la care tânjeşte orişicine, pedantă şi curată, strălucitor de curată. E o sirenă al cărei cânt te subjugă pe vecie, şi cum să i te împotriveşti, când trupul ţi se dăruieşte languros? De sus, de pe coama Grinzig-ului, "graţia" îşi desăvârşeşte ademenirea sub voaluri transparente de clarobscur. Îi intuieşti doar rotunjimea trupească şi gândul o ia razna, clocotitor. Întinzi mâna s-o mângâi, şi frumoasa făptură îţi răspunde zâmbind, cu dinţii ei albi ca mărgăritarele. O perfecţiune ireală, statuară parcă, i-a împlinit corpul de marmură. Cu ea la braţ te simţi chipeş şi nemuritor ca un zeu. Şi norocos nevoie mare. Viena este, mărturisesc pastişându-l pe "Marele Cretan", şi "boala" mea. Seducătoare şi inefabilă.

*

Îmi place să stau în holul hotelului şi să cercetez lumea. S-o iau cu de-amănuntul şi să încerc a o-nţelege. Să ghicesc seminţiile perindate prin faţa mea şi să le desluşesc mişcările, atitudinea, relieful exterior. Spectacolul e fascinant şi arar mă plictisesc să-l urmăresc.

Pe uşa rotativă păşesc acum doi bătrânei, să tot aibă vreo şaptezeci de ani. Sunt îmbrăcaţi tinereşte şi au un aer occidental. El calcă mai greu şi