SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Pe rudele dinspre partea mamei nu le-am ştiut niciodată pe toate, fiindcă erau multe. Nici părerile mamei despre câţiva fraţi şi nepoţi nu erau de natură să-mi stârnească interesul. Dimpotrivă. Când încercam să aflu mai multe despre un neam, care făcuse politică şi avusese de suferit de pe urma politicii, mama scurta discuţia în acelaşi fel mereu. Spunea "Prostii" şi muta vorba.

Deoarece nu-mi era clar dacă persoana respectivă făcuse prostii sau prostii erau toate cele care nu priveau nemijlocit traiul de zi cu zi al familiei mele, am amânat o serie de curiozităţi pentru vremurile când urma să am nevoie de şi mai puţin ca să înţeleg mai mult. Rezultatul a fost că m-am mândrit în secret cu nişte unchi şi veri hăituiţi şi arestaţi pentru trecutul lor de extremă dreaptă.

Ai mei aveau un fel destul de ciudat de a mă proteja de relele "regimului". Ce să-mi fi spus, dacă fuseseră prostii? Prostii din tinereţe, prostii de-ale bărbaţilor, prostii în legătură cu politicul... Prostii. Mai târziu am avut prilejul să mă conving că mama avusese dreptate să le numească prostii.

Există prostie şi în suferinţă.

La Arhitectură, câţiva colegi se constituiseră într-un fel de frăţie, în temeiul faptului că părinţii lor şi unele rude apropiate fuseseră legionari. Grupul mă stârnea. Avea un marcaj puternic la caracter, era structurat pe o taină şi pe o nefericire. Într-o zi i-am zis celui care părea a fi starostele ideologic al frăţiei că şi eu aveam un unchi legionar. Mărturisirea ar fi trebuit să conteze drept o clauză de afiliere, de împrietenire. Şeful, care era bucureştean, a pufnit şi a conchis cu un dispreţ nedisimulat: legionari de provincie!

Exista, prin urmare, o aristocraţie a necazului. Un bucureştean, deşi bătut de aceiaşi gardieni în puşcărie, era îndreptăţit la mai