N-am făcut niciodată Revelionul la restaurant. Niciodată, înainte de ’89... Părea un plan prea îndepărtat. Nu, nu irealizabil, dar îndepărtat. Eram tineri. Mai aveam timp.
Revelionul la restaurant era "pentru oameni aşezaţi". În plus, nu ne depărtasem aşa de mult de copilărie şi de nostalgia uliţelor satului – cu zăpadă groasă, care scârţâia la fiecare pas; cu garduri şui, dincolo de care vegheau case albăstrui, cu lămpi aprinse în fereastră. Pe uliţele acestea treceau, rând pe rând, cete de urători, mascaţi, urşi, irozi, capre fistichii... În bătăturile caselor, trecerea lor se cunoştea după... zăpada storcită sub paşii de joc mărunt ai personajelor din cete. Acesta era Anul Nou în satul nostru dintre dealuri moi, din Moldova. În "seara de Vasile Sfântul", fiindcă nimeni nu avea, atunci şi acolo, spaima de a rosti colindele, urăturile şi cu încărcătura lor religioasă... Aşa era "la ţară". Dar la oraş?
La Bacău, cine nu avea destui bani să-şi cumpere un loc la revelioanele de la restaurantele de categoria I, la "Decebal", "Bistriţa" sau "Curcanul de aur", se putea distra foarte bine "prin sindicat". Erau, mai întâi, sindicatele marilor fabrici – U.R.A. (Uzina de Reparaţii Avioane), Maşini-Unelte, Metalurgie ş.a. Aveau cantine cu săli largi, generoase, şi-acolo puteai să petreci Revelionul cu familia şi colegii. Preţurile nu erau foarte mari. Nu depăşeau 50 de lei de persoană. Iar meniul era "ca acasă". Un platou rece pentru început, cu brânzeturi, salamuri şi-afumături de porc, sarmale, apoi două rânduri de fripturi (la tavă, că aşa se gătea mai lesne la cantină) cu diferite garnituri (primau cartofii prăjiţi şi orezul cu ciuperci), cu salate de gogonele sau cu varză. Nu lipseau fructele şi felia de tort. De ciocolată. Cupa de şampanie de la miezul nopţii. În cantina fabricii, băutura era "cu măsură". Dar nu lipsea. Şi-apoi, dacă ştia
