Anul 2008 s-a desfăşurat mai ales pe fondul unei euforii consumiste bazată pe cifrele dezvoltării. El se sfârşeşte pe fondul unei euforii de austeritate, bazată pe cifrele crizei declanşate în toamnă. Pe tot parcursul anului, Traian Băsescu a fost Marele Dezbinator, iar Revelionul ne-a pus în faţa unui preşedinte parcă născut să adune, să împace, să oblojească rănile trecutului...
Aparent, 2008 a fost un an electoral plin dar care n-a reuşit, în cele din urmă, să lămurească nimic. După o repriză de locale şi una de parlamentare, fiecare partid a ieşit mereu victorios cumva, undeva, dintr-o perspectivă anume şi atent studiată deşi, în ansamblu, nimeni nu a izbutit să se impună.
Ce direcţie vrea să ia societatea românească? Ce idei şi ce fel de abordări favorizează ea acum, aproape de sfârşitul primului deceniu din secolul douăzeci şi unu? Foarte greu de spus. Iar acest ecumenism politic face aproape imposibile programe coerente, soluţii curajoase, asumări tranşante. El ne obligă, pe mai departe, la compromisul prudent care a însoţit mereu zona guvernării, dar care poate deveni periculos la vreme de criză.
Cu toate acestea, anul electoral de care ne despărţim a lămurit câte ceva şi a generat câteva fenomene noi şi interesante.
Mai întâi de toate, au fost omorâte câteva legende politice.
PSD s-a dovedit a nu fi o structură politică în descompunere, în hemoragie electorală, faţă în faţă cu o societate care l-ar respinge din cauză că nu face «reforma internă». Partidul a trecut în ultimii ani prin cea mai gravă încercare din istoria lui iar marea sa victorie este mai ales internă. A reuşit să se recompună, să evolueze din mers şi să rămână în fruntea ierarhiei. Sigur, însă, trebuie să-şi definească o strategie pentru anii următori pentru a-şi menţine identitatea.
Partidul prezidenţia
