Vacanţa de iarnă din acest an a fost una absolut năucitoare. Veselia parcă şi-a luat darul, mai abitir ca niciodată, dintr-un soi de disperare pe care omul preferă s-o ignore, dacă tot nu este capabil să afle de unde-i vine. Bairamul naţional a funcţionat fără cusur, nimeni n-a mai avut timp să se gândească la mahmureala ucigătoare de după. Ce criză mondială, ce tăiere a gazului, ce războaie zonale?
Nici măcar ignatul politic autohton nu ne-a mai traversat preocupările. Ne-am săturat de ciorănia împărţirii darului, de staboruri deghizate în întâlniri informale şi de minciuna neruşinată a interesului naţional. Ciolanul e definitiv al lor. Inconştienţa este a noastră, e odihnitoare şi nici nu doare până ce nu vom da cu capul de grindă. Dar până atunci... Fotbalul a trăit şi el după reţetă, în umbra sarmalei. Nu cred că mişcările mai discrete decât de obicei şi surdina clopoţeilor reprezintă cumva vreo schimbare de atitudine. Îngândurarea şi mimarea îngrijorării fac parte dintr-o regie care dă bine în context. De îndată ce greii fotbalului se vor debarasa de corsetul acestui spectacol ieftin şi vor intra în cadenţa obişnuită, vom observa că absolut nimic nu s-a schimbat.
La Poiana Braşov, o altfel de Piperă a muntelui, acelaşi decor, aceiaşi titulari de drept: George Copos şi Gigi Becali. Copos perora la vremea trecerii dintr-un an în altul despre chibzuinţă ca unică soluţie a supravieţuirii în vreme de criză. Dar a fost vreodată Copos vreun nechibzuit? Aş zice că, dimpotrivă, el a fost dintotdeauna chiar mult prea chibzuit. Atât de chibzuit, încât jucătorii Rapidului au confundat deseori reţinerea lui financiară cu zgârcenia. Gigi Becali a ţinut isonul manelei schimbării fără schimbare interpretate de patronul rapidist. Zicea el că şi-a redescoperit adevărata familie, cea naturală, şi că Steaua va trece în planul secund al preocupărilor.
